Trăim vremuri apocaliptice!... Da!... Dar nu-mi aduc aminte ca venirea lui Iisus pe această lume să se fi făcut în vreo vreme de relativ “confort” istoric... Ci într-o baie de sânge!... Cutremurător infanticid!... Ordonat de cel ce se temea atunci, ca și cei de acum, ca Adevărul să se nască! Sângele micilor inocenți, purpură tragică la venirea marelui Nevinovat! Ce început cumplit al noii lumi!... Cutremurare fără precedent!... Și-apoi abominabilul sfârșit!.. Undeva, pe un deal prăpădit, la o margine de imperiu, crucificat printre tâlharii și criminalii lumii, stătea spânzurat pe cruce Cel ce purta pe frunte coroana de spini a Infinitului însingurat și lovit de lume. Stătea crucificată Tristețea Universului în fața speciei umane dezlănțuite, pe care El o privise cu tăcerea milostivă a neomeneștii lui blândeți! Sordidei gelozii a robilor lumii în fața Omului Liber, sinistrei uri a infirmității umane, cătușelor dezlănțuite împotriva DEZROBITORULUI, El le-a răspuns prin cutremurătoarea lui Milă! El, primul și singurul Dumnezeu Care a plâns pentru noi!
Cui îi păsa, atunci ca și acum, de toate astea? Lumii de atunci, ca și cea de azi, acea lume ce-și trăia viața, ca și acum, hrănindu-se cu nefastele și platele “certitudini” ale zilei, pe care o asezona, din când în când, ca să-și trezească ființa adormită, cu abominabile atrocități?... Cui îi păsa?... Imperiului? Împăratului?...
Nimănui din toți aceștia!... Doar trei femei cu sufletele răvășite de durere, la picioarele Lui!
Cele trei Marii, printre care Sfânta Lui Mamă, ce avea să cunoască cea mai mare și devastatoare sfâșiere a inimii! Doar i se permisese să asiste, fără să poată face nimic, la înspăimântătoarea agonie a Fiului ei! A Celui Nevinovat pentru nimic!... A Celui Ce adusese iubire pe pământ!... Și tot acolo, la picioarele Marelui Răstignit, un Apostol! Singurul dintre ei, care în acele vremuri tulburi nu se speriase de lume! Singurul dintre ei, a cărui nemărginită iubire n-a putut fi îngenunchiată de spaima istoriei... Lor, numai lor, le păsa în clipa aceea de EI!
Înconjurați de un ocean de ură și de nerecunoștință, ei erau singurii recunoscători, singurii ce-L iubeau, apărându-L de hula lumii
cu zidul lacrimilor lor. Și datorită lor, iubirii lor de nezdruncinat în mijlocul mulțimilor furibunde și însetate de răzbunare împotriva Celui Ce Le făcuse numai bine, împotriva Celui Ce Le redase taina de a fi, istoria a trebuit să se întoarcă spre sine, numărându-și biata viață lumească, înainte și după cumplita Răstignire a Lui, a Marelui Nevinovat! Atunci, o infinită curățenie sufletească a despicat istoria întunecată a acestei omeniri în două! Și-atunci, de ce să ne fie frică nouă astăzi?
Căci tot așa s-a întâmplat și cu acest biet popor român, rămas crucificat la margine de imperii și de cinice istorii. Cui, oare, i-a păsat și-i pasă și astăzi de el?... Celor ce l-au răstignit?... Imperiilor? Împăraților lumii? Tuturor celor care, rând pe rând, l-au suit pe interminabila Golgotă, țintuindu-l într-o eternă și atroce crucificare? Cui?
De n-ar fi stat în indiferența lumii, în fața cinismului atroce al istoriei, rând pe rând, în fața CRUCII Lui, în genunchi, câte un țăran român cu viața făcută candelă de credință, sau câte o sfântă mamă, ca să-l pomenească și să-l plângă, cu ființa făcută toată murmur de rugăciune către Dumnezeu, neamul ăsta ar fi pierit de mult! Și dacă veșnicul lor suspin nu a putut fi acoperit de nisipul mișcător al lumii, a fost că lor le-a păsat, din toată ființa lor smerită, de soarta acestui popor.
Și-atâta timp cât nouă, celor de azi, la rândul nostru, o să ne pese de suferința acestui neam în care ne-am născut, el va-nvia fulgerător, după cumplita Răstignire la care a fost condamnat de lumea bolnavă și rătăcită a timpului de azi!
DAN PURIC, din volumul “Omul Liber”
