Februarie (Fluierar sau Luna Lupilor) este luna în care, în ciuda capriciilor și a fluctuațiilor de temperatură de la o zi la alta, primăvara începe să prindă putere. Sătenii pregătesc (“făuresc”) uneltele pentru noul sezon agricol, confecționează fiarele sau cuțitele de plug - de unde și denumirea populară “Făurar” (din latină: “Februaris, onis” - purificare, curățare) * Această lună era închinată zeului împărăției subpământene, Februs * Capriciile și “răutatea” lunii februarie sunt puse pe seama faptului că i s-au repartizat mai puține zile decât celorlalte luni ale anului * Multe superstiții se leagă de vreme: dacă în februarie nu există îngheț, atunci e semn că va fi mană în cursul anului; dacă apa curgătoare e caldă, urmează un ger năpraznic; dacă nu vin ninsorile și viscolele, ele vor apărea la Paște; dacă se întâmplă să tune, la vară vor fi furtuni însoțite de grindină.
1 februarie: Sfântul Mucenic Trifon (patronul tuturor dăunătorilor ce distrug pomii fructiferi și viile)
Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfârșitul secolului al III-lea, regiune care astăzi aparține Turciei. Dumnezeu i-a dăruit din copilărie darul vindecării bolnavilor și putere asupra demonilor, descoperindu-le păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, cu ochii ca de foc. Prin această minune a atras pe mulți păgâni la creștinism, motiv pentru care a fost prins și supus la multe chinuri: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi și a fost purtat desculț prin oraș, pe vreme de iarnă. A fost condamnat la tăierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi supus la pedeapsa dată de împărat, iar când soldații au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul și-a și dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Se spune că Sfântul Trifon este protectorul viilor și livezilor, alungând viermii, omizile, lăcustele, gândacii și alte dăunătoare. Prin urmare, pentru a-și proteja recoltele, oamenii țin sărbătoarea cu strictețe. Nu muncesc, merg la biserică de dimineață, iau aghiazmă și stropesc apoi viile, pomii și grădinile.
În zonele Banatului și ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie, bărbații ieșeau în livezi și după ce curățau pomii îi stropeau cu apă luată în zori din izvoare și sfințită de preot.
Un alt obicei era “scuturatul pomilor”: cu topoare în mâini, bărbații loveau pomii la rădăcină, prefăcându-se că îi taie. Sătenii credeau că acest obicei aduce belșug. Odată ritualul încheiat, se îndreptau în alai spre casă, purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, erau așteptați cu masa bogată, semn că astfel trebuia să fie și recolta de struguri.
2 februarie: Întâmpinarea Domnului (Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor)
Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos. Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria și de Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea că orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit Domnului, în a 40-a zi de la naștere.
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia, văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs, crezându-se că prin această practică puterea acestui animal era transferată asupra celor mici. Bolnavii de “sperietoare” erau tratați prin afumare cu păr de urs. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit “Ăl Mare” sau “Martin”. Pentru a-i câștiga bunăvoința, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă ursul bucăți de carne sau vase cu miere de albine: dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dacă cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
Tot la 2 februarie are loc “Târcolitul viilor”: în Transilvania, bărbații taie și leagă via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.
10 februarie: Sfântul Haralambie (Haralambie de ciumă)
Sfântul Haralambie a fost episcop în Cetatea Magneziei, din Asia Mică, Turcia de astăzi, în vremea împăratului Septimiu Sever (193-211). Când a împlinit 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru că nu a lepădat credința în Hristos. Potrivit tradiției, în timpul torturilor, mâinile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfântului și au rămas acolo până când mucenicul a făcut rugăciune. În fața acestei minuni, cei care îl torturau s-au convertit la creștinism.
În tradiția populară românească este văzut ca făcător de minuni, apărător de boli, dar mai ales de ciumă. Tradiția spune că de Sfântul Haralambie, oamenii cer preotului să facă agheasma la biserică, fiind apoi băută pentru sănătate. Aceasta se mai folosește la stropitul gospodăriilor, al vitelor și al pomilor.
La biserică, oamenii obișnuiesc să ducă în această zi colivă și colaci, pentru a le sfinți preotul, apoi sunt dăruite bolnavilor. Tot din coliva sfințită se ung pomii la tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Se coc turte, care se împart pe la vecini și se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea.
În Transilvania, oamenii duc la biserică, mălai, grăunțe și sare. După ce sunt binecuvântate de către preot, le dau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Se păstrează însă o parte din această hrană, ca leac pentru eventuale boli ale vitelor. Dacă plouă în ziua de Haralambie, va mai ploua încă patruzeci de zile la rând.
11 februarie: Sfântul Mucenic Vlasie Episcopul
A trăit pe vremea împăraților romani Diocletian și Licinus, aprigi prigonitori ai creștinilor. A fost episcopul Sevastiei Capadociei.
Pentru creștini, Sfântul Vlasie este protectorul păsărilor sălbatice și al femeilor gravide. Se crede că, începând cu ziua lui, se întorc păsările migratoare și încep să cânte. Sărbătoarea este ținută în special de către agricultori, care se roagă la Sfântul Vlasie pentru a preveni stricăciunile aduse recoltelor de păsările pădurii și de animale.
În tradiția populară, de Sfântul Vlasie, cei care nu respectau această zi erau condamnați să nu audă cântecul păsărilor din rai. Era considerat ocrotitor al gospodăriilor și cioban al lui Dumnezeu pentru vite.
Se mai spune că cel ce a pierdut ceva, să se roage acestui sfânt pentru a-și recupera paguba.
Ziua este ținută și pentru păzirea sau vindecarea de boli. Femeile gravide o respectau prin rugăciune și post pentru ca să nască copii sănătoși. De asemenea, este prăznuită pentru nepoți, surori, nurori, pentru ca să nu li se întâmple ceva rău.
Cel ce se roagă la Sfântul Vlasie, niciodată nu va rămâne fără parale în pungă, spune o veche zicală românească.
18 februarie - Moșii de iarnă
În calendarul creștin ortodox din anul 2023, pe 18 februarie sunt pomeniți cei trecuți la Domnul. Este cunoscută în tradiția populară sub denumirea de “Sâmbăta morților” sau “Moșii de iarnă”. În această zi, sunt pomeniți în biserică cei care nu au avut parte de slujbele rânduite la înmormântare.
În unele zone, oamenii spun că sufletele morților revin pe pământ, credincioșii dau de pomană mâncare gătită. Cei trecuți în neființă vin în această zi și se hrănesc cu mireasma sau aburii fierturilor în așa fel încât să le ajungă pentru un an întreg. Potrivit obiceiului, se dă de pomană colivă, colaci, piftie, sarmale, plăcintă, vin, fructe, precum și alimente care i-au plăcut persoanei răposate, vin și lumânări aprinse.
Această zi mai trebuie respectată și pentru a te feri de nebunie.
În Transilvania, se oferă de pomană și o prăjitură numită “pupi” (chec de mere).
Pomana trebuie împărțită în primul rând persoanelor sărmane, dar poate fi oferită și celor prezenți în biserică, rudelor sau vecinilor.
În unele zone, după slujba de pomenire de la biserică, creștinul merge alături de preot la mormântul celui drag care a decedat, iar acolo, preotul săvârșește o slujbă mică, în care mormântul este stropit cu vin.
La mormânt se aprind cel puțin două lumânări, care au rolul de a încălzi sufletele celor adormiți. În tradiția populară se mai spune că orice se dă de pomană trebuie să fie însoțit de o lumânare aprinsă.
24 februarie - Dragobetele
La 24 februarie, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții, patron al dragostei și al bunei dispoziții. Fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând și căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț, altminteri se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. Un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la
Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Tot așa, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!” În ce privește etimologia, una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: “dragu biti” - “a fi drag”. (surse documentare și foto - crestinortodox.ro, alba24.ro, azm.gov.ro, doxologia.ro; traditii-superstitii.ro;)
Documentar de Ileana Sandu
