Când ungurii de astăzi își aduc aminte de vrednicul conducător ortodox Mihai Viteazul, a cărui mamă evlavioasă s-a călugărit sub numele Theofana, nu uită să urmeze disciplinați linia oficială antiromânească, trasată de șovinii Budapestei, conform căreia Eroul Neamului nostru, având “credință și evlavie... vestită în toată lumea” (în opinia episcopului Szuhay), nu ar fi fost altceva decât un fel de “accident” al istoriei, un aventurier mânat în luptă nu de o anume conștiință națională, ci de viziunea “îngustă”, “primitivă”, de a fi îndrăznit să cucerească Ardealul, numit de ei “țară ungurească”! Că realitatea este alta, mult diferită, reiese cu claritate din multitudinea de documente, din arhive, de unde se poate deduce ușor cum acest bărbat dârz, crescut de mic “în deprinderea și cinstirea bisericii străbune”, și-a dus cu cinste la capăt misiunea de a “lega”, în premieră, Țările Române și a le raporta la dăinuirea Europei creștine.
Cu adevărat, numai un răuvoitor ar fi capabil să nesocotească “norul” de documente prin care marele nostru Mihai, făcându-se pe sine “scut” al Europei creștine, și-a început epopeea domniei cu binecuvântarea patriarhului de la Constantinopol, neezitând să pună mâna pe sabie pentru a-i alunga pe turci din țară (bătăliile, din 1959, de la Târgoviște și București) și, luând răgaz prin acceptarea suzeranității în fața otomanilor (1597) și habsburgilor (1598), în cele din urmă a aderat la “Liga creștină” unde, izbindu-se de răceala prozeletismului catolic și de interesele oscilante ale împăratului austriac Rudolf al II-lea și ale papei Clement al VIII-lea, a mărturisit Ortodoxia înaintea lor și le-a “sancționat” deschiderea către rătăcirile eretice! Stau mărturie, în acest sens, atât Memoriul în care Mihai îi cerea împăratului vienez să debaraseze Ortodoxia de influența calvină (“să gonești calvinii și arianii - unitarienii - și să le dai biserica, să o dai unde vei vrea Domnia Ta”, cât și Scrisoarea prin care papa (cel amintit) i-a cerut lui Mihai să își schimbe credința și doar așa îi va da ajutorul scontat (cronicarul Szamosközy ne spune că Mihai a primit scrisoarea “strâmbând din nas, că acesta cutează să-i atace și defaime credința”, ceea ce l-a făcut pe Mihai să îi propună acestui papă al Romei ca “părăsind rătăcirile italice, să se întoarcă dimpreună cu poporul la adevărata legătură obștească a bisericii răsăritene, căci numai așa va fi cu putință alungarea turcului spurcat din spinarea creștinătății”.
Cu o astfel de pavăză a credinței în inimă, dar conștient că până și aliații îi sunt la o adică obstacole, Mihai a purces la a-i uni pe români, sub sceptrul său, ridicându-se armat, împotriva dușmanilor creștinătății (turcii) și a asupririi ardelenilor de sub conducerea “ungurilor vicleni ca niște vulpi”: că avea o viziune politică înaltă (este interesant cum misionarul A. Bobbi îl consideră, la 1600, ca fiind “restaurator al Imperiului bizantin” rezultă și din faptul că,
printr-un Memoriu, Mihai l-a rugat pe împăratul habsburgic Rudolf “ca Majestatea Sa să ia bine aminte în ce loc se află Ardealul și Țara Românească: toată soarta creștinătății stă în aceste două țări, va fi o pierdere pentru toată creștinătatea” ... Surâzându-i ideea, căci Ardealul și Moldova făceau parte atunci din sistemul politic polon (favorabil alianței otomane), împăratul austriac și rege ungur Rudolf i-a încuviințat lui Mihai secțiunea militară în Ardeal unde, în bătălia de la Șelimbăr din octombrie 1599, a reușit să învingă armata nobiliară maghiară condusă de cardinalul catolic Andrei Báthory, principe al Ardealului. Succesul său, care i-a făcut lui Mihai posibilă intrarea triumfală în Alba Iulia, s-a datorat și faptului că românii ardeleni s-au răzvrătit și, sătui de atâtea nedreptăți (nu degeaba cronicarul Szamosközy ne spune că “românii erau pedepsiți cu cele mai grele cazne. Peste tot spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”), au ocupat toate drumurile (solidarizându-se cu Mihai) și i-au ucis pe unguri (conform lui A. Simigianus). Apoi, în mai 1600, armata lui Mihai a intrat în Moldova unde, învingându-l în bătălia de la Bacău pe domnitorul Ieremia Movilă, a primit închinarea boierilor moldoveni la Iași (în iulie 1600) și, cerându-i împăratului Rudolf să îl recunoască stăpânitor peste cele 3 țări române, s-a prezentat pe sine, într-un document, ca fiind “domn al Țării Românești, Ardealului și a toată Moldova”...
Însă unirea lui Mihai, prima din istorie, a durat puțin deoarece, în urma unor previzibile intrigi ale nobilimii maghiare din Ardeal și ale generalului imperial Basta, armata sa a fost învinsă, în bătălia de la Miraslău din septembrie 1600, de către oastea împăratului habsburgic. Ce fel de sfârșit pământesc a avut Mihai, ca urmare a încrederii și continuării alianței sale cu împăratul austriac, se știe: s-a aliat cu Basta “biruindu-și împotrivirea dinlăuntru” (vezi pe Nicolae Iorga) față de “câinele italian”, ca să îl alunge principele Sigismund Báthory, de la conducerea Ardealului, ceea ce a și reușit, în cele din urmă, prin bătălia de la Guruslău, din 1601, de pe Valea Someșului... Mihai a sfârșit prin a fi asasinat la Turda, la 9 august 1601, de un detașament de mercenari aparținând “aliatului” imperial Basta.
Prof. Costel Neacșu
