Privind retrospectiv, practicile sacroterapeutice au existat dintotdeauna, manifestându-se atât instituțional - în mod organizat - , cât și în mod individual, prin intermediul rugăciunilor adevărate și curate în fața unor icoane sfințite. Astfel, fiecare religie a practicat diverse proceduri de vindecare și tămăduire, cele mai multe practici religioase fiind regăsite în Sfânta Scriptură. Dacă studiem cuvântul Bibliei, în mod deosebit Vechiul Testament, aflăm rolul pe care l-a avut poporul Israel în aplicarea cunoașterii prin practicile sacroterapiei, pentru vindecarea depresiilor psihice, a muțeniei, sterilității, orbirii, ciumei, nebuniei și a altor boli care erau vindecate de către cei care dispuneau de asemenea har și puteri bioenergetice miraculoase în acele vremuri. Spre deosebire de aceste practici terapeutice, pentru cei care credeau în Divinitate, toate vindecările au fost făcute în numele lui Dumnezeu, prin intermediul aleșilor Săi, care erau specializați în terapiile sacre - sacroterapii, unii fiind în măsură să învingă chiar și moartea, cum a fost Iisus Hristos.
Așa cum ne putem imagina, chiar dacă nu toți am avut o asemenea experiență, sacroterapia vizează, pe de o parte învingerea unor boli sufletești - dar nu numai, iar pe de altă parte schimbarea de atitudine față de boală, pe care o primim, asemenea sănătății, tot de la Dumnezeu,în scopuri doar de El știute. De aceea, este bine de știut că orice îmbolnăvire se datorează, într-o măsură mai mică sau mai mare, alterării legăturii între om și Divinitate. În acest sens, sacroterapia își propune restabilirea echilibrului prin participarea Sfântului Duh sau a ceea ce în termeni parapsihologi este desemnat prin energia PSI, cu ajutorul cărora se modifică câmpul vibrațional energetic, vindecând ceea ce este bolnav.
În Biblie, vedem că prin puterea credinței s-au vindecat atât cu un rang social foarte ridicat, cât și cei mai umili cerșetori. În mod paradoxal, sunt situații când s-au vindecat chiar și păgânii sau cei care se consideră atei, ceea ce demonstrează că, pe lângă puterea propriu-zisă a lui Dumnezeu, au putut acționa și aceste energii psihice, recurgându-se la diverse practici în vederea vindecării spiritului și a trupului. De aici apar tot felul de stări sufletești nefaste pentru bolnav: de teamă, de tristețe ori chiar de revoltă față de Dumnezeu, fără să pună și în alți termeni interpretativi boala primită și suferința pricinuită prin ea. Ori, tocmai această atitudine, adesea este mai rea decât boala în sine, pentru că nu permite bolnavului să primească ajutorul spiritual pentru a se vindeca în primul rând spiritual - sufletește, prin credință și încredere - , și ulterior trupește. Astfel, în cartea sa BOALA. Încercare Dumnezeiască. Lupta cu cancerul, cu privire la boală, prof. dr. Dmitri Avdeev ne spune că “Boala este cercetarea trimisă de Dumnezeu. Ea poate, în multe rânduri, să ne învețe răbdarea, smerenia, rugăciunea, recunoștința către Dumnezeu și către oameni. Să ne amintim - ne îndeamnă acest părinte - că totul este de la Dumnezeu: și boala, și sănătatea”. Printre terapiile recomandate, autorul citat face referință în primul rând la credință, iar ca practici ritualice, la rugăciune, închinarea la icoanele făcătoare de minuni și la alți sfinți și mucenici ce aparțin ortodoxismului.
Desigur, cei mai mulți bolnavi recurg la aceste practici doar atunci când se îmbolnăvesc, când trupul îmbolnăvit și sufletul disperat îi împinge să recurgă la asemenea practici, la care trebuie adăugată și vârsta, mai ales spre sfârșitul vieții, când bolile se înmulțesc și speranța scade. De aceea, sensul bolii este ambivalent: unii o privesc ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru păcatele săvârșite în timpul vieții, în consecință ca pe o ispășire a acestora, aceștia fiind cei mai mulți, iar alții percep boala într-un sens duhovnicesc, vizând înălțarea lor spirituală, ceea ce face ca boala propriu-zisă să dețină și o funcție pedagogică - de învățare a ceea ce ne spune orice teolog. Holistic și homeostatic - ca întreg și ca echilibru energetic, privind lucrurile, boala poate atinge trei nivele: spiritual, sufletesc și trupesc, care prin dialectica lor, se află în raporturi de reciprocitate, suferința unui nivel fiind resimțită de celelalte două. Astfel, omul se poate considera sănătos doar atunci când nu este afectat niciun nivel, și când există armonie între aceste nivele. Ceea ce este greu de menținut într-o viață de om, fiecare suferind la un moment dat de anumite disfuncții psihosomatice și de ordin spiritual. Cea mai grea suferință pentru oamenii sensibili - cu suflet bun, este durerea sufletească, consecințele acestei dureri culminând uneori cu unele acte ireversibile - sinuciderea! Din experiență proprie, fiecare am resimțit că, în afara unor îmbolnăviri incidentale și accidentale, cele dintâi disfuncții se manifestă la nivel spiritual - sufletesc, și apoi în rețeaua energetică - la nivel organic - somatic. Uneori inducțiile negative sau deformațiile de la nivelul câmpului energetic, pot să dureze ani în șir până la manifestarea bolii propriu-zise în corpul fizic, când apar primele simptome în plan spiritual-sufletesc, de a căror consecințe nu ținem seama. Așa cum am menționat, dacă boala atinge unul din cele trei niveluri precizate, nu putem vorbi de sănătate, și cu atât mai puțin de fericire, chiar dacă ea nu se face resimțită în plan organic.
A devenit un truism cunoscuta sintagmă a poetului latin Juvenal, al cărui conținut reductibil este cunoscut prin sintagmă: “Mens sana în corpore sano!” - “Minte sănătoasă într-un corp sănătos”. Așa cum a circulat ea de-a lungul secolelor, sintagma a fost scoasă din context, rezumându-se doar la anumite practici de ordin fizic, nu și spiritual, semnificând faptul că trupul nu poate fi sănătos dacă mintea este bolnavă. Extrapolând această relație de cauzalitate la nivel spiritual, s-ar traduce întocmai cum prevedea poetul citat, care era: “Orandum est, ut sit mens sana în corpore sano”!, presupunând nu doar o practică psihoterapeutică de ordin fizic, ci una de natură spirituală, însemnând cu totul altceva: “Trebuie să ne rugăm pentru a avea un suflet sănătos într-un corp sănătos”!, ceea ce, în mod evident, schimbă nu doar natura acestei sintagme, ci, prin scopul urmărit, îi schimbă și conținutul. De aici rezultă că acest presupus echilibru dintre minte și corp, suflet și trup, privite într-o unitate organică, pe lângă reciprocitatea ce o presupun aceste două elemente, mai presupun ceva în plus, rugăciunea, credința, nădejdea și dragostea, ca virtuți fundamentale pe care se construiește viața credinciosului și sănătatea psihosocială a comunităților aparținătoare, menținută în primul rând prin omogenitatea spirituală și de credință a membrilor respectivelor comunități.
Dr. IOAN JUDE
