Astăzi vom vorbi despre destinul comun pe care îl putem salva doar lucrând împreună. Există această percepție eronată că statul dă bani. De unde are statul bani? Din plata taxelor și impozitelor de către persoane fizice și juridice. Adică de la contribuabilii săi. Prin urmare, nu statul dă bani, ci fiecare dintre noi dăm acei bani din munca noastră. Și când statul se împrumută, o face tot pe banii munciți de noi și următoarele generații.
Ar fi bine ca în primul rând statul să priceapă cât mai repede acest lucru. Să vadă care îi este tangența cu mediul economic. De exemplu, să înceteze să mai crească de azi pe mâine taxe în mod haotic fără nicio strategie fiscală coerentă. Mai mult, cu prevederi contradictorii și uneori pur-și-simplu absurde. Evident, acest comportament transmite un sentiment de nesiguranță mediului economic care oricum trebuie să se descurce singur.
Problema nu este că trebuie să plătim taxe și impozite. Toate companiile serioase și toți oamenii cinstiți înțeleg importanța alimentării Bugetului de stat cu aceste sume. Problema este lipsa de logică și predictibilitate. Dar și modul în care sunt folosiți acești bani câștigați în privat cu multă muncă și depășind multe greutăți în fiecare zi.
Ca să nu mai vorbim despre importanța achitării datoriilor statului față de privați. De la concedii medicale neplătite, TVA nerambursat, facturi neachitate și lista continuă. În caz contrar, pe lângă toate inerțiile și inepțiile lui, mai pune un umăr serios în a arunca în prăpastie companiile care se confruntă în aceste vremuri cu un acces la finanțare mult mai redus și dificil de obținut.
Dacă are de poprit este prompt. Dacă are de executat silit - execută. Dacă privatul are un leu datorie trebuie să îl plătească rapid. Statul își permite să nu o facă, indiferent de sumă. Și nici nu acceptă vreo compensare. Pentru că privatul trebuie să plătească într-un buzunar al statului în timp ce buzunarul din care ar trebui să fie plătit el însuși e deja gol. Unde este echitatea? Legea și regulile în general ar trebuie să fie aceleași pentru noi toți. Adică reciprocitate.
Am spus că “ar fi bine ca statul să priceapă” și mă întreb retoric, cine de fapt de la stat ar trebui să demareze schimbarea? Care om, din care funcție? Iar pentru că atitudinea generală este de neasumare a niciunei decizii, fiecare așteaptă să înceapă un altul. Totul este disipat. Cam fiecare pentru el. Și de aici statul la stat.
Sunt și oameni la stat care nu stau. Ei chiar încearcă să își facă treaba. Intră în sistem având cele mai bune intenții. Și le-ar pune în aplicare, însă mediul general nu îi încurajează în această direcție. Sfârșesc de multe ori prin a renunța - fie la a încerca să schimbe, fie la poziție cu totul. Ironia fiind că tocmai pe cei pe care i-am dori în acțiune îi pierdem unei culturi organizaționale care nu se concentrează pe a rezolva probleme, ci pe conservarea propriului scaun.
Soluțiile mari sunt îndepărtate. Educație, responsabilitate socială, reguli, respectarea acestora și o întreagă listă de reforme și revoluții în gândire și acțiune. Însă acestea înseamnă că deja vorbim despre următoarele generații și nicio garanție că ele se vor materializa.
Până atunci e bine să facem ceva cu noi și pentru noi astăzi. Indiferent de ce variantă vom alege, că lucrăm la stat sau la privat, că suntem la baza ierarhiei sau în vârful ei, salvarea ne-o vom găsi doar lucrând împreună pentru aceeași misiune: a face viață mai bună pentru noi toți.
Adrian Vascu
