După “Super continentul albastru” (Almanahul “Scînteia” - 1975), în care înfățișam promisiunile pline de generozitate pentru ziua de mâine a omenirii tăcute de “Sipetul cu comori” din adâncurile mărilor și oceanelor lumii, “comori” amenințate de goana după profituri a celor ce provoacă degradarea continuă a oceanului planetar - iată o altă problemă crucială cu care se confruntă civilizația contemporană: criza de apă potabilă. O “criză” în abundență. O “criză” ce se anunță inevitabilă, dacă spiritul rațional al omenirii, ingeniozitatea unei epoci capabile să-și asume marile responsabilități care-i revin vor merge “mână în mână” cu risipa, cu inechitățile de repartiție a “capitalului-apă”, cu lipsa spiritului gospodăresc în gestionarea unui element vital societății omenești. Căci apa trebuie să servească din plin nevoilor unei populații crescânde, dezvoltării armonioase a întregii planete, chemată să acționeze în consens și nu în conflict cu natura, în consens și nu în conflict cu însăși rațiunea vieții pe Terra.
Dacă i-am invidiat vreodată pe cosmonauți, am făcut-o nu din gelozia față de înaintarea lor prin spațiile siderale, ci pentru perspectiva pe care înălțimea zborului lor le-o oferea asupra Pământului. Oare a putut privi cineva cu indiferență filmele și fotografiile transmise din Cosmos, în care apare Terra cu atmosfera ei, cu albastrele pete ale mărilor și oceanelor, cu contururile cafenii ale continentelor ivindu-se prin ferestrele de senin ale “cerului”?
Mai fascinantă decât fața ascunsă a Lunii mi-a apărut imaginea globală a planetei noastre filmate de cosmonauți, parcă altfel decât și-au reprezentat-o geografii, altfel decât ne-am imaginat-o atunci când am căutat să reproducem chipul Pământului într-un glob cu meridiane și paralele, străpuns de un ax oblic, pus să-și scoată capetele pe la Polul Nord și Polul Sud. Pe ecran, sub fasciculul de lumină trecut prin pelicula derulată de aparatul de proiecție, Pământul apare viu, în perpetuă mișcare, urmându-și traiectoria prin spațiu învăluit de spiralele norilor din atmosfera terestră și oferind o imagine de caleidoscop în necontenită schimbare.
Marele savant român Henri Coandă îmi spunea cândva: “Mai întâi am crezut că cel mai tulburător fenomen de pe pământ era vântul. El simboliza pentru mine antiteza stagnării, însăși noțiunea de mișcare, fără de care totul mi s-ar fi părut iremediabil încremenit cuprins de amorțire. Apoi am înțeles că marele motor a tot ce se mișcă pe suprafața planetei noastre generând vânturile și cuprinzând în tainele lui însuși misterul vieții, e apa. Dacă un extraterestru ne-ar studia din infinitul cosmic, el ar trebui să ajungă la același nume pe care să-l dea acestui hidrometeor căruia noi i-am zis Terra: “Planeta Apelor”. Am studiat cândva fulgii de zăpadă, adică apa precipitată sub forma cristalelor. Ei sunt mereu altfel, în funcție de paralelele unde se nasc, de climatul în care cad, de condițiile precipitării și de “vârsta” lor. Și la noi, acasă, fulgii de zăpadă care cad în Bucovina sunt deosebiți de cei ce cad în Dobrogea sau în Mehedinți. Căci apa e ca omul. Aceeași, și mereu alta. Ea este sclava omului și, totodată, stăpâna lui... Crezi că apa vie din basmele românilor e lipsită de noimă? Amintește-ți versurile: “Doar atunci când durerea îl sapă/ Omul vede tot leacul în apă...”. Cred că eu aveam o vocație a apei. M-au răpit vânturile. Am visat aripi. Dacă aș fi descoperit mai devreme fascinația apei, nu este exclus să mă fi consacrat ei...
Planeta Apelor... Prin însăși situarea ei în sistemul solar, această planetă nu putea aparține altui element mai dominant și mai omniprezent, mai fantezist și mai neconformist față de legile care guvernează existența celorlalte elemente terestre, ca apa. Fără ea, viața pe pământ ar fi fost imposibilă. Numai aici, pe Terra, tripla ei ipostază - lichidă, solidă și gazoasă - se poate întâlni într-un echilibru atât de armonios încât, de la nașterea planetei și până azi, volumul ei să rămână neschimbat, nepierzând și neadăugându-i-se nici un dram. Mercur și Venus sunt prea aproape de Soare pentru ca apa să existe în atmosfera lor altfel decât în stare de vapori. Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun și Pluton prea departe pentru ca apa pe care aceste planete ar putea-o conține să cunoască altă înfățișare decât cea a ghețurilor veșnice. În întregul nostru sistem solar, numai în interiorul unei zone circulare relativ înguste față de necuprinsul spațiilor interstelare, de aproximativ 120 de milioane de kilometri - cât reprezintă distanța dintre Venus și Marte - apa poate exista sub tripla ei formă. În centrul acestui inel se află Terra, singura planetă din sistem pe care, tocmai datorită apei, sunt reunite condițiile vieții. Chiar și Luna, satelitul natural al Pământului, lipsită de apă și de atmosferă, este un astru mort. Căci fără aer, unele organisme primare mai pot trăi, dar fără apă, viața nu este posibilă sub nicio formă.
Fătul în pântecul mamei se dezvoltă de la embrion la om crescând într-un lichid care, în fond, nu este altceva decât tot apă. Apa va guverna echilibrul biologic al omului de la naștere și până la moarte, formând două treimi din greutatea lui și condiționându-i cu rigurozitate viața. Fără hrană, omul poate trăi o lună, două - recordul de supraviețuire fără alimentație atins de un fachir indian fiind de 81 de zile - dar, lipsit cu desăvârșire de apă, niciun om nu poate spera să trăiască mai mult de zece zile. Dacă omul pierde numai a douăzecea parte din volumul de apă de care are nevoie vitală organismul său, pielea începe să i se încrețească, limba i se usucă, mintea prinde să-i halucineze. O pierdere de 15 la sută din cantitatea de apă necesară corpului său devine mortală.
(Din Almanahul “Scânteia” - 1978)
Poezia fulgilor de nea. Nici cel mai perfecționat caleidoscop n-ar fi capabil să redea diversitatea și frumusețea cristalelor de zăpada așa cum știe să le “fabrice” natura. Ca și amprentele omului, fulgii de nea sunt întotdeauna diferiți, identificând ninsorile după condițiile climatice ale zonelor în care cad.
Ioan Grigorescu
