De unde atâta apă dulce? Ce izvoare noi vor adăpa setea Terrei și a civilizației umane? Cercetările întreprinse dau asigurări pline de optimism, cu condiția ca gestiunea rezervelor existente să se facă încă de pe acum cu pricepere și inteligență și cu avertismentul conform căruia, dacă fenomenul poluării va continua neînfrânat în ritmul actual, omenirea se va trezi în fața unei iremediabile catastrofe. În ghețarii montani de pe Terra, în calotele glaciare și în aisbergurile din Antarctica s-au acumulat de-a lungul timpurilor 30 milioane km cubi de apă, adică 99 la sută din totalul apelor dulci existente pe Terra. Cifra cea mai largă cu privire la actualul consum de apă dulce este estimată la maximum 4 milioane de km cubi, ceea ce reprezintă volumul unui cub cu latura de 160 km. O masă de lichid relativ considerabilă, dar infimă față de imensul volum de 1.360 milioane de km cubi, cât reprezintă totalul apelor de pe Terra. Chiar și în perspectiva de peste un secol, când cererea de apă potabilă va fi de zece ori mai mare decât astăzi, Planeta Apelor nu-și va dezminți numele și menirea: aceea de a deveni, prin inteligența și lucrarea omului, grădina visată de cea mai înaripată imaginație a poeților.
Atunci ce justifică semnalul de alarmă? Ce face să se vorbească despre o posibilă, dacă nu chiar despre o iminentă criză a apei? Oare frica de penurie nu este exagerată? De unde temerile față de epuizarea “capitalului-apă”?
O simplă privire aruncată pe mapamond demonstrează fără echivoc justificarea îngrijorării. Capitalul-apă al omenirii se află în pericol. Iar el este sinonim cu capitalul-viață, cu capitalul-bunăstare, cu capitalul-prosperitate, cu capitalul-speranță. Într-o lume care vrea să-și privească cu încredere mapamondul propriului său viitor, actualul mapamond apare anacronic, dezechilibrat, injust, lipsit de etică și echitate la scară planetară.
Acest mapamond confirmă încă o dată adevărul zicalei care grăiește că natura a fost cu unii mumă, iar cu alții ciumă. A privi problema apei în cifre globale înseamnă lipsă de realism, în ciuda exactității datelor. A o aborda însă în conformitate cu realitatea concretă, care își pune pecetea pe o zonă sau pe alta a globului, înseamnă luciditate, dar și îngrijorare. Căci marile discrepanțe dintre dezvoltarea diverselor zone ale lumii apar în mod evident legate nu numai de condițiile istorice, economice și politice, ci și de repartizarea apei.
După datele prezentate de către reprezentanții unor țări aparținând “lumii a treia” la Conferința mondială a apei, care a avut loc în primăvara lui 1977 la Mar del Plata, aproximativ 90 la sută din populația rurală a țărilor aflate în curs de dezvoltare nu dispune de apă curentă, situație ce nu va putea fi sensibil ameliorată nici până în 1980. Cât privește populația urbană a acestor țări, abia 30 la sută dispunea în 1970 de apă curentă, procentajul urmând să atingă în 1980 aproximativ 45 la sută. În acest timp, un locuitor al Statelor Unite, căruia îi revin 630 litri zilnic, va continua să consume de 158 de ori mai multă apă decât un om din zonele aride ale Pământului, de zece ori mai multă decât un tanzanian sau un locuitor al Indiei, de 12 ori mai multă decât un afgan, de șase ori mai multă decât un vest-german și de trei ori mai multă decât un francez sau un suedez (210 litri).
Conferința de la Mar del Plata a demonstrat că, pentru a putea gospodări apele, trebuie mai întâi să le cunoști foarte bine în întregul lor circuit hidro-meteorologic, resursele acvatice de la suprafață și din subteran pentru ca, pe baza datelor obținute, să se poată înfăptui, în concordanță cu obiectivele generale ale dezvoltării economice și sociale ale fiecărui stat, programe de acțiune concretă de perspectivă. Rapoartele și dezbaterile acestei conferințe au insistat asupra sensibilizării organelor de decizie și a opiniei publice mondiale față de importanța gestionării cu spirit profund gospodăresc a tuturor apelor Terrei. S-a sublimat astfel necesitatea ca organismele internaționale, la cererea statelor direct interesate, să acorde un sprijin larg și dezinteresat prin asistență tehnică, prin schimburi de tehnologii, prin crearea unor rețele și posturi de observație pentru culegerea și prelucrarea datelor meteo-hidrologice, adevărate “bănci de date hidrologice” pe baza cărora să se poată proceda la o gestiune cât mai eficace a resurselor de apă de care dispun toate țările, și în primul rând țările aflate în curs de dezvoltare. O reală gestiune a apei impune calcularea cu responsabilitate a tuturor consecințelor ce decurg din lucrările hidrotehnice de amploare.
Este nevoie de cooperarea umanitară și dezinteresată între statele care dispun de posibilități pentru realizarea unei rețele de exploatare a rezervelor de apă din subsol. Aceasta ar în semna, în practică - și raportat la un singur exemplu posibil din atâtea probleme pe care le are de rezolvat omenirea contemporană adevărata cooperare internațională, și nu ceea ce se petrece atunci când, datorită cine știe cărui cataclism natural, apare un elan spontan de “generozitate” trecătoare față de țările neechipate, în vreme ce catastrofe mult mai grave și pe termen îndelungat se petrec sub ochii noștri, fără ca cineva să acorde vreo atenție.
Implicațiile politico-economico-sociale pe care le pot avea marile construcții hidrotehnice - construirea de baraje pe cursurile de apă care străbat mai multe țări, implantarea rețetelor de irigație alimentate de acestea, deturnarea unor fluvii - se cer a fi studiate și rezolvate de la caz la caz pe calea înțelegerii și a cooperării. Consecințele fiecărei mari construcții de acest gen, de asemenea. Când s-a construit marele baraj de la Assuan nu s-a avut în vedere posibilitatea ca Delta Nilului să fie înnămolită, și nici nu s-a calculat diminuarea volumului de aluviuni nutritive pe care Nilul le depunea pe ogoarele felahilor egipteni în perioadele lui de nivel maxim. În Statele Unite, abia după terminarea construirii barajului Hoover s-a putut constata că sedimentele cărate de fluviu nu mai ajungeau în ocean, ci se depozitau masiv pe fundul lacului de acumulare. Nu de puține ori, implantarea unor mari rețele de irigații în țările tropicale - și chiar în unele țări din zonele temperate - a avut drept consecință apariția unor “boli de apă” inexistente anterior executării lucrărilor. În sudul Franței, irigarea parțială a câmpiilor din Camargue, pentru cultivarea orezului, a provocat o diminuare a salinității solului, dar, odată cu asta, și o proliferare catastrofică a țânțarilor purtători de viruși ai unei febre transmise până atunci numai păsărilor. Animalele domestice și oamenii sunt acum victimele acestei boli.
Graficul de mai sus ne înfățișează evoluția retrospectiva și de apropiata perspectiva a consumului de apă în țările “lumii a treia”. În 1962, aproximativ 90 la sută din populația acestor țări nu era “servită” cu apa curentă, în 1980, procentul se va reduce la 55, dar apa curentă nu va exista decât pentru 32 la sută din populație, restul de 13 la sută urmând să se alimenteze cu apă la cișmelele publice.
“Cui aparțin apele marilor fluvii internaționale?” - se întreba Françoise Harrois-Monin în numărul din aprilie 1977 al revistei “Science et Vie”. “Țările din amonte au dreptul de a deturna, de a stoca apele unui fluviu pentru acoperirea propriilor nevoi în detrimentul țărilor situate în aval? Țările care împart un lac comun au dreptul să folosească după bunul plac apele acestuia?”. Între altele, și acestea au fost probleme care s-au aflat în atenția Conferinței mondiale a apei de la Mar del Plata. Dar la loc central s-a aflat evaluarea, la scară planetară, a posibilităților de a reglementa regimul apelor, de a se asigura protejarea calității și prevenirea poluării, de a se promova o colaborare internațională în acest domeniu. În vederea realizării acestor obiective, delegația Republicii Socialiste România la conferința amintită a cerut ca, față de activitatea și diversitatea factorilor care determină posibilitățile de valorificare a resurselor de apă transfrontaliere, singura soluție pentru rezolvarea problemelor de cooperare internațională în exploatarea acestor resurse o constituie tratarea lor, de la caz la caz, de către țările direct interesate, în spiritul eticii și echității internaționale. Desigur, fiecare țară trebuie să aibă dreptul de a-și formula și pune în aplicare propria sa politică de gestiune și distribuire a resurselor de care dispune în contextul politicii sale de dezvoltare economică și socială. S-a demonstrat în modul cel mai elocvent că diversitatea condițiilor economice, sociale, geografice, climatice impune dezvoltarea unei cooperări largi între țări și națiuni cointeresate în exploatarea unor resurse acvatice în cadrul unor bazine fluviale, lacuri, mări sau oceane, adoptând împreună acțiuni și măsuri comune, așa cum se întâmplă, de pildă, în bazinele unor fluvii ca Dunărea, Rinul, Nigerul etc. Unul dintre obiectivele de căpetenie ale cooperării în acest domeniu îl constituie realizarea de progrese substanțiale în gestiunea apelor existente în țările în curs de dezvoltare. Pentru aceasta este necesară crearea pe plan național și regional a unor capacități tehnologice adecvate - hidrocentrale și baraje - care să fie realizate la un cost accesibil țărilor respective, folosindu-se materii prime și resurse locale. Se impune crearea de școli pentru formarea cadrelor necesare aplicării metodelor și tehnicilor moderne. De asemenea, sunt mai mult decât necesare transferul de experiență, schimbul de experți, tehnicieni, de literatură științifică.
Pe un plan mai larg, internațional, angajând o cooperare între toate țările, problemele gestiunii și distribuției apelor reclamă promovarea unor tehnologii moderne, ca folosirea energiei nucleare, a computerilor, a sateliților artificiali, precum și extinderea cercetărilor în sectoare specifice, ca desalinizarea apei marine, reciclarea apelor reziduale, folosirea apelor sălcii în agricultură, păstrarea apelor în rezervoare, exploatarea zăcămintelor de apă dulce din subsol și a marilor rezerve pe care le conțin aisbergurile Antarcticii etc.
“Capitalul-apă” începe să intre în condiția civilizației actuale nu doar ca o metaforă, nu doar ca o autoliniștitoare diagramă statistică, ci ca o resursă ce nu mai poate fi lăsată să “fructifice” haotic sau să fie irosită fără măsură. În inteligența pe care o dovedește societatea contemporană, în spiritul de gospodărire și eficiență care trebuie să-i guverneze opțiunile și acțiunile de anvergură rezidă însăși cheia viitorului omenirii. Iar “capitalul-speranță”, într-o epocă tot mai convinsă de necesitatea instaurării unei noi ordini economice și politice în lume, încetează să mai fie un vis utopic și îndeamnă la acțiune.
Din Almanahul “Scînteia” 1978
IOAN GRIGORESCU
