Apa vie - lacrimile cerului - suspinul pământului (XI)

Distribuie pe:

Am privit îndelung la Consiliul Național al Apelor din bulevardul Republicii o hartă a viitorului apelor românești. Am coborât și urcat cursurile unor râuri știute, ape de legendă cântate în baladele populare, de la Cerna, cu care se bătea Iovan Iorgovan, la Oltul doinelor de demult și la bătrânul Istru. Era ca într-o poveste nu despre ce-a fost odată, ci despre ce va fi și a început să fie.

Trebuie știut că țara noastră a fost binecuvântată, dar nu răsfățată de natură cu apă pe măsura setei pământului ei. Resursele anuale ale apelor interioare care se formează pe teritoriul României sunt relativ modeste, deoarece ele reprezintă aproximativ 37 miliarde metri cubi, adică 1.800 metri cubi pe locuitor

într-un an. Dunărea și celelalte râuri de frontieră ridică acest volum la 200 miliarde metri cubi, din care țara noastră poate conta numai pe o parte, ceea ce ne situează pe locul al 11-lea în Europa în privința raportării resurselor de apă dulce la populație. Carpații, care ocupă o cincime din suprafața țării, ne dau două treimi din totalul izvoarelor, 24 la sută din apele noastre vin din zona dealurilor și numai zece la sută din câmpii și podișuri joase. Repartiția resurselor este neuniformă, ceea ce impune necesitatea realizării unor derivații pentru alimentarea cu apă a teritoriilor deficitare. Deși n-avem pustiuri sau zone aride, avem destule pământuri sărace în apă, cum sunt cele dintre Prut și Siret, Câmpia Română, Dobrogea, bazinele Vedea, Neajlov etc. Din întregul volum de 200 miliarde metri cubi, numai 32 miliarde reprezintă resursele efectiv utilizabile, debitele râurilor noastre cunoscând variații mari, cursuri care au în zonele colinare regimuri torențiale cu aluviuni mari în viitură și cu efecte de eroziune dezastruoase. Primăverile cu ape umflate lasă adeseori locul unor veri secetoase, iar topirea uneori prea bruscă a zăpezilor din munți, însoțită de ploi torențiale, provoacă inundații grave, cum au fost cele din 1970 și 1975.

Dunărea intră pe teritoriul țării noastre la Baziaș, cu 170 miliarde metri cubi de apă strânsă dintr-un bazin hidrografic de 570.000 km pătrați și ajunge în mare sporindu-și strânsura de ape cu încă 30 miliarde, după ce puterea ei s-a completat cu vlaga spațiului carpato-dunărean. În subteran, pânzele freatice conțin 8,3 miliarde metri cubi, din care, anual, nu pot fi utilizați în condiții economice decât aproximativ 4,5 miliarde metri cubi.

Desigur, cifrele sunt liniștitoare. Apa de băut nu ne va lipsi, deși în 1980 vom avea nevoie de 22,4 miliarde metri cubi, iar zece ani mai târziu, în 1990, de 35 miliarde pentru ca, în perspectivă, cererile de apă dulce necesară dezvoltării continue a societății noastre să atingă 46 miliarde metri cubi. Pentru acoperirea acestor cerințe importante, pentru valorificarea eficiență a resurselor de apă și pentru eliminarea efectelor distructive ale apelor, Programul P.C.R. adoptat de cel de-al XI-lea Congres prevede amenajarea integrală a apelor țării. Aceasta se va realiza, în principal, prin lucrări cu caracter complex, specifice diverselor ramuri ale economiei, care se vor încadra în concepția unitară de amenajare a apelor țării. Se vor asigura astfel nu numai vlaga necesară agriculturii și industriei, apa pură de băut pentru toată populația țării, ci, prin construcțiile hidroenergetice, se va obține și o producție de energie medie de 38 miliarde kilowați-oră pe an, dintre care 10 miliarde vor fi smulși numai Dunării. Tot Dunărea, prin amenajările care au început odată cu construcția puternicei hidrocentrale de la Porțile de Fier și vor continua cu noile construcții din aval, va permite flotei noastre fluviale ca, în 1990, să-și dezvolte de peste zece ori traficul. Oltul va fi printre primele râuri navigabile din apele interioare ale țării noastre, urmând ca în final să se ajungă la o rețea de căi navigabile interioare de 3.000 km. Poate că vreunei minți mai sceptice planul să-i apară utopic. Și totuși, parcă ieri citeam prin ziare despre amenajarea Oltului, despre salba de lacuri care îi va însoți cursul spre Dunăre, despre certa posibilitate de navigație pe care acest atât de cântat râu românesc ne-o va oferi. Și numai la câțiva ani de la publicarea planurilor, de la Vâlcea până sub Slatina, Oltul e altul. Cine nu crede, să se ducă și să-l vadă. Să vadă și Dunărea acolo unde Porțile de Fier nu erau cândva decât coșmarul navigatorilor, sau acolo unde bătrânului Istru i se taie calea nouă către mare peste trupul însetatei Dobroge!

Lacurilor, iazurilor, heleșteelor noastre li s-au adăugat, în anii socialismului, 57.000 hectare luciu de apă prin amenajări, urmând ca, până în 1990, să li se mai adauge alte 80.000 hectare. În afara “cascadei” de lacuri de pe Olt, vor apărea “cascadele” de pe Someș, Mureș, Jiu, Argeș și Siret. Harta apelor României de mâine marchează cu albastrul cu care a însemnat pe întinsul ei lacurile deschise de om pe Bistrița, pe Argeș, pe Sadu, pe Lotru, pe Someș, pe Siriu, pe atâtea râuri unde s-au născut cele o sută de lacuri de acumulare, apărute până în 1975, noi oglinzi de apă în care să se răsfrângă cerul. Pe Mureș, pe Olt, pe Ialomița, pe Siret... Alte ape vor permite transferuri de debite prin mari derivații pentru alimentarea zonelor deficitare între principalele bazine hidrografice ale țării. Numai Dunărea, între Baziaș și Brăila, va număra cinci mari lacuri de acumulare, cu un volum total constant de zece miliarde metri cubi. În perspectivă, Oltul își va da “mâna” cu Vedea și Argeșul.

Programul de perspectivă prevede astfel atât asigurarea cu apă pentru o populație de aproximativ 30 milioane, cu un grad de urbanizare de 80 la sută, cât și satisfacerea cerințelor industriei și agriculturii.

Se prevede instalarea unor sisteme de alarmare și avertizare pentru viituri și poluări accidentale, a unor sisteme informaționale de gospodărire cantitativă și calitativă a apelor, pentru exploatarea coordonată a lucrărilor de acumulare și de conducere unitară a gospodăririi apelor.

Chezășia acestei vaste opere care va avea drept efect remodelarea chipului țării nu poate fi alta decât spiritul nostru gospodăresc, izvorât din sentimentul de proprietari și beneficiari pe care trebuie să și-l cultive toți cetățenii patriei, evitarea risipei, pentru ca fenomenul “penuriei în abundență” să nu se facă niciodată simțit pe pământul românesc. Apa curge din belșug prin robinetele noastre, dar nu trebuie să uităm că fiecare litru care se duce la canal înseamnă trudă, materie cenușie, tehnică și energie. Doi mari inamici ai apelor “operează” în complicitate pentru a ne lipsi tocmai de ceea ce putem avea din belșug: risipa și poluarea. Risipa care uneori ne face ca, pentru un singur pahar de apă “mai rece”, să trimitem la canal zece litri, risipa care ne fură lovind în “capitalul-speranță”; și poluarea - acest hidos, dar evitabil “tovarăș de drum” al dezvoltării - care nu se manifestă numai prin degradarea apelor în diversele circuite tehnologice, ci adeseori în înseși acțiunile noastre cele mai nesăbuite: deversarea hidrocarburilor “arse” în lacuri și ape curgătoare, infectarea acestora cu noxe organice și chimice, cu gunoaie pestilențiale și scursori încărcate cu otrăvuri.

Nu fără justificare apa a fost supranumită “aurul alb”. Ea este “aurul” vieții, “pâinea” industriei și vlaga agriculturii. Iar în privința apei noi nu putem fi săraci în țară bogată. Această inestimabilă bogăție își arată însă, din păcate, adevărata ei valoare nu atunci când îi simțim belșugul ce ne poate părea inepuizabil, ci atunci când ea începe să ne lipsească. O avem. Este aici, prezentă din toate timpurile, cântată în doine și balade, ca verdele frunzei, ca albastrul cerului, ca o întruchipare a supremului leac pentru o tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, așa cum o știm din “apa vie” a basmelor românești. O avem atâta câtă ne-a lăsat natura, ici din belșug, colo până peste poate, dincolo pe sponci, cerându-se drămuită și cântărită ca un bun ce nu poate fi irosit. Și “Apa Sâmbetei” e “apă”, dar nu pentru a trimite pe ea ceea ce trebuie să ne dea și mai multă putere, și mai mult belșug. Or, risipa se pare că există - cel puțin în privința apei - în însăși “conștiința” oamenilor și tocmai acolo trebuie căutat leacul ei. Iar conștiința înseamnă nu numai suflet născut drept, nu numai spirit cetățenesc, nu numai simț al dreptății, ci și educație. A educa generațiile în spiritul respectului față de acest splendid dar al naturii, a le face conștiente de importanta vitală pe care apa o are pentru calitatea vieții noastre înseamnă a înmulți izvoarele de “apă vie” ale propriului nostru viitor.

Programul care va asigura amenajarea integrală a bazinelor hidrografice ale țării este, ca toate programele de anvergură elaborate de partid, înfăptuit prin oameni și pentru oameni. El pune în valoare toate resursele de apă ale țării, contribuind la eliminarea efectelor distructive ale apelor acolo unde natura își mai face încă “de cap”, pentru îndepărtarea definitivă a spectrului inundațiilor pe tot teritoriul țării, pentru valorificarea întregului ei potențial hidroenergetic, piscicol și navigabil.

Vom avea, peste 15 ani, de 3 ori mai multă nevoie de apă? Trebuie să începem a o prețui de pe acum!

Din Almanahul “Scînteia” 1978

IOAN GRIGORESCU

Lasă un comentariu