....nu sunt cele din 1929/33, deși se aseamănă, oarecum;
Prin scopul lor comun: “remunerație mică, după buget, coane Fănică”. (vezi, I.L. Caragiale... O scrisoare pierdută). Pentru că vorbesc de greve, în speță, despre cea din învățământ și educație, pot spune că, de când se tot “remunerează” și se tot rotesc (până la amețeală) miniștrii, inspectorii școlari, directorii de școli (pardon, manageri!), toți puși (numiți) pe criteriul strict politic, nici nu poate fi vorba de “remunerare” pentru care au ieșit, azi, în stradă colegii mei, dascălii. Destul de târziu, zic!
Dar vorba aceea: mai bine mai târziu, decât niciodată, știind că nu-i niciodată prea târziu Iubirii să-i întinzi o mână. Îmi pare rău, dar nu mă lasă sufletul să nu le spun greviștilor să-și ia orice nădejde că, vreodată, plata dascălului va putea acoperi, cu adevărat, munca, dăruirea, sacrificiile pe care le fac ei la catedră. Ca să lucrezi și să slujești, azi, în școala românească de orice nivel (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar) ai nevoie de o puternică înarmare. Mai întâi, cu curajul de a te “face” Dascăl! Apoi ai nevoie să știi că munca pe care urmează să o desfășori ca dascăl nu este una de slujbaș, meseriaș sau de simplu salahor, angajat temporar. Aici este vorba despre o profesie nobilă (adesea ingrată), dar deosebit de responsabilă, pentru care, ori ești chemat, ori ești doar interesat la un moment dat. Dacă Cel de Sus îți spune că ești chemat și tu simți că ești apt și capabil să slujești acestei chemări, fă-te dascăl! Dacă nu, nu ai ce căuta la catedră. Ca în preoție, în medicină, chiar în armată sau în orice domeniu unde este vorba despre munca cu omul (copil, enoriaș, pacient, subaltern… etc.).
Poate nu eu ar trebui să vorbesc despre școala de azi și despre dascălii ei, dar din 2000 încoace privesc cu îngrijorare soarta învățământului românesc și a slujitorilor ei. Nu m-aș mira ca, azi-mâine, să fiu taxată pentru că încă mai trăiesc și încă mai capăt marea mea pensie de 3.000 lei și 2 bani. Parcă vă aud spunându-mi să-i mulțumesc bunului Dumnezeu că o mai capăt. O fac, în fiecare zi, în rugăciunile mele.
Dacă azi aș mai lucra la școală, aș face grevă, nu pentru salariu, ci pentru respect și recunoaștere a muncii mele, pentru relația mea cu părinții elevilor mei, bazată pe respectul și (re) cunoașterea reciprocă (cu calitățile și defectele noastre) și nu mi-ar fi teamă că Uniunea Europeană îmi va putea impune o școală în care nimeni nu respectă pe nimeni. O școală în care educația sexuală este prioritară celei intelectual-civice și morale. O școală unde elevele vin îmbrăcate mai mult goale, băieții ori toți în negru, ori cu blugii rupți peste tot, o școală în care dascălul are doar îndatoriri în care portarul se înțelege cu supraveghetorul polițist în a permite furnizorilor și consumatorilor de substanțe interzise să treacă de poarta școlii. O școală unde nu există sau nu funcționează nici un regulament școlar. Această școală se numește o școală prea “deschisă'' și supusă eșecului. O școală care azi este verde, mâine nu știu de ce culoare va fi, dar cu siguranță este “Școală altfel”, deschisă spre orice, numai spre carte și educație, nu!
Dacă azi, 2023, aș mai lucra la școală aș face protest sub toate formele împotriva conținuturilor programelor școlare, a manualelor, nu numai a celor de română, istorie și geografie, ci și împotriva celor care le-au elaborat si le-au avizat. Dacă n-aș fi lucrat în sistem și înainte și după 1989, n-aș avea obrazul să mă revolt azi. Trecând însă timp de 40 ani prin experiența mea de părinte, de dascăl și ajungând acum la fericitul statut de bunic, nu pot să nu sufăr pentru degradarea socio-morală și materială a societății noastre. Mă opresc și zic:
- “Nu te mai tulbura, neică, nu vezi tu cum e lumea noastră?
Într-o societate fără moral și fără prințip, nu merge s-o iei cu iuțeală, trebuie să ai puțintică răbdare!” (același Caragiale). Se pare că răbdarea Dascălilor a ajuns la capătul răbdării.
Da', până când, Doamne?!
Poate până când doamna profesor, soția soțului său (profesor și el) acum președintele țării, va fi alături de colegii ei de breaslă așa cum se cuvine unui adevărat dascăl educator.
Să auzim de bine!
Profesor Maria Piștănilă
Foto: Oana Bota
