Satul Giuluș a intrat sub arcadele de lumină ale celui de-al 610-lea an de la prima sa atestare documentară (în documentele regalității maghiare), ca possessione Gyulatelkee / Gywlas Telke (1413). Acest jubileu este și un prilej de rememorare și de întoarcere acasă a fiilor săi, risipiți prin lume, ca răspuns la cele mai adânci chemări ale inimii… Cred că pentru fiecare dintre cei plecați revenirea în satul obârșiei are aceeași semnificație ca întoarcerea lui Ulise în Itaca, după peregrinările pline de primejdii, dar și de învățături, ale eroului grec… Prin urmare, ajunși la capătul călătoriei, sau poate doar într-o margine a ei, privim cu îngăduință în urmă, spre orizontul de unde am țâșnit pentru prima oară în lumină, sub crugul celei de-a doua jumătăți a veacului trecut… Și putem spune că nicăieri nu este cerul mai limpede și mai înalt ca în locul unde ai văzut pentru prima oară lumina zilei. Căci acolo, în cuibul acela de dealuri strecurat în amintire, încă mai stăruie ceva din acea lume aparte, la care simți nevoia să te întorci mereu. Însă această răsucire în urmă, ce îți iscă în suflet o bucurie secretă, poate fi asociată și cu un fel de ritual catharic care deschide lacătele vechii lumi: o lume a cumințeniei și a blândeții părintești, a inocenței timide și a cunoașterii inițiatice, a mirajului limpezit de cea mai îngăduitoare lumină a vieții – accesibilă doar în ceasurile noastre de taină, când reușim să ne întâlnim cu noi înșine, să rememorăm fermecătoarele secvențe de altădată și să ne regăsim iarăși sub acele arcade cerești, cu norii lor luminați și pufoși, plutind asemenea unor maiestuoase corăbii în rotirea lor cosmică fără de sfârșit, în care se împletesc însăși anotimpurile și anii vieții noastre terestre…
*
La pragul de trecere dintre primăvară și vară, s-au consumat unele dintre cele mai frumoase întâmplări ale copilăriei mele. Ierburile creșteau înalte și mătăsoase. Arborii se scuturau de floare. Prin poienele din crânguri și de la margini de pădure, țâșnea spre lumină măcrișul sălbatic. Înfloreau “scaunul lupului”, “ochiul boului” și alte flori de pădure cu nume ciudate. Adiau înfiorătoare miresme de sânziene și lăcrămioare. Se auzea, tulburător, glasul cucului. Fazanii, căprioarele și iepurii își făceau de cap, nuntindu-se la tot pasul. Zburau fluturi și albine. Păsări de tot felul săgetau lumina înaltelor amiezi. Țârâiau greierii și cântau gros, în rogozurile și în trestiile înalte, cristeii.
Era vremea când ne strângeam în grupuri și ieșeam pe câmp. Cel mai adesea ne jucam de-a războiul. Însă pentru duminicile-acelea războinice ne pregăteam cu multe zile mai înainte, confecționându-ne săbii și suliți, arcuri și săgeți, mai șterpelind câte-o curea sau vreun cordon de pe-acasă, spre a ne încinge… Și câte și mai câte pregătiri! Pătrunzând în hățișurile pădurii, învățam, poate fără să știm, să ne învingem teama de mistere, de necunoscut. Ne autoeducam astfel. De regulă ne împărțeam în două tabere, între care se ducea un război nimicitor. Zvonurile înalte, date din buciumele confecționate din coajă de salcie sau alun, anunțau declanșarea luptelor. O armată pornea în căutarea celeilalte. Pădurea și crângurile vuiau până departe. Sălbăticiunile numai din întâmplare mai rămâneau pe-acolo. Înfruntările erau crâncene și se terminau întotdeauna prin lupta corp la corp, cu spada. Se iscau tot felul de certuri, atunci când un “vrăjmaș”, atins de spadă, nu voia să cadă jos și să “moară” vitejește, așa cum o cereau regulile războiului. Dispute se iveau și între războinicii aceleiași tabere, mai ales atunci când se alegeau comandanții și se acordau rangurile militare și numele vitejilor. Căci fiecare dorea să aibă un nume cât mai sonor, aspirând, dacă nu la numele unor eroi din istoria universală (precum: Darius, Cezar, Alexandru Macedon, Hanibal, Spartacus, Napoleon etc.), măcar la faima autohtonă a lui Decebal, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul ș.a.m.d. Așa îmi amintesc cum odată, un prieten de-al nostru, mai tolomac, s-a revoltat cu atâta durere și năduf, amenințându-ne cu ieșirea din joc, dacă nu i se va acorda un nume mai nobil, motivând că el a fost de prea multe ori Gheorghe Doja… Altminteri, întâmplările timpului erau nespus de frumoase. Iar raiul copilăriei nu trebuie imaginat – el a fost și există!
Eugeniu Nistor