Cine se mai întreabă astăzi ce ești tu, Libertate? Cine te mai trăiește cu adevărat? Mulți sunt cei care afirmă hotărât că “și-au câștigat libertatea”, dar n-au bănuiala că nici măcar nu te-au atins și asta fiindcă tu nu poți fi câștigată, ci doar cunoscută de cei ce te au înăuntrul lor!
Tu, Libertate, ce spui de ziua de astăzi? Cum te simți într-o lume care te instrumentalizează și te folosește în cel mai josnic mod și nu-ți mai dă libertatea să fii tu? Ciudat lucru, nu?… Astăzi Libertatea nu mai are libertate! În rest, toată lumea are! Drepturi peste drepturi! Numai tu nu! Dați-i Libertății libertatea să fie liberă!!! Asta aș spune oricărui trecător pe care l-aș vedea în cale! Mai ales oricărui
tânăr, căci astăzi tocmai tinerii îi iau Libertății adevărata libertate! Nu să se lupte pentru tine le-aș spune, ci doar să te lase să exiști, să te manifești așa cum doar tu știi să fii! Să se dea din calea ta! Și dacă unul singur va face asta și lângă el un altul și tot așa, pe toți ne vei salva!
Cum te simți tu, Libertate dragă, când din amărăciunea ta adâncă, uite, în cartea aceasta, un suflet sincer își amintește de vremea copilăriei? Acum, când copilăria e tot mai răpită de vulgaritate, precocitate, violență și drepturi nefirești, cineva îți amintește chiar ție de frumusețea inocenței, de dorul de-a învia fotografia demult îngălbenită și prăfuită a îmbrățișării mamei și-a primelor demnități pe care le-ai văzut în viață?
Cum te simți tu, Libertate, când, din crunta nedreptate a istoriei, un suflet de neînduplecat scoate la iveală, în cartea aceasta, ceea ce tu ai încercat dintotdeauna să aperi în toate războaiele, regimurile și în fața dorinței de putere și autoritate a orișicui, și-anume fiorul unui neam? Fiorul ce stă să piară al unui neam ce a uitat că-i neam și c-are un fior ascuns adânc în el? Ce spui tu, Libertate, când din generații întregi de tineri care vin și vin pe lume, niciunii nu luptă să-ți dea jos lanțurile cu care te-au întemnițat cei ce fac propria lor istoriei, ci este unul singur, într-o carte, lăsat să fie singur că poate renunță la un moment dat, dar care luptă și rupe lanțuri după lanțuri, ori de câte ori ele la loc cresc și nu de-acum, ci de o viață întreagă! Ce-ai să faci tu, Libertate, cu un singur om?… Și cu alții câțiva care cred și fac din umbră cor, dar nu-i aude nimeni? Ce-ai să faci peste ani, când nici memoria celor ce pentru tine luptă nu va rămâne-n liniște și pace?
Ce-ai să faci tu, Libertate, cu valul rece al ignoranței prezentului, al lipsei de valoare pe care tinerii o îmbrățișează cu orgoliu, invocându-și drepturi proaspăt inventate, pe care le slăvesc? Ai să aștepți o pală de vânt cald precum această carte, venită dintr-o vreme a melancoliei, a nostalgiei unei lumi sufletești care s-a stins, nu pentru că n-ar mai fi rezistat, ci fiindcă, biologic, piere fără a avea urmași pe măsură ta, Libertate! Nu e demn de tine ce se petrece în astă vreme, Libertate! Tu nu meriți lanțuri care să te-ntemnițeze și un viitor condamnat! Nu meriți nimic din ceea ce ți se întâmplă acum!
Eu cu tinerii am să vorbesc, Libertate dragă, ca ei să-ți vină-n apărare! Pe toți am să-i iau de-o parte și-am să le spun că deschizând această carte cu sufletul lor vor simți, dincolo de simpla înțelegere, ce-nseamnă oamenii care de bunăvoie renunță la părinți, pentru a deveni orfani! Oameni fără apărare și fără mângâiere, pe chipurile cărora se citește că au făcut ceva îngrozitor: tocmai și-au alungat sau, mai cumplit, și-au omorât părinții, iar acum aleargă bezmetici pe străzi, de colo, colo, grăbiți să-și motiveze fapta printr-o viață accelerată, ocupată cu lucruri de ei numite “importante”. Oameni ce singuri și-au stârpit amintirea copilăriei și-acum sunt fericiți cu toții într-o țară de orfani! Țară de orfani!!!
În ochi îi vor privi aceste pagini răscolite-n multă tristețe sufletească, strigându-le, când duios, când apăsat, ca un bun părinte, că oricât ar încerca să scape de trecut, cât timp există pe acest pământ chiar și așa orfani, să șteargă nu vor putea din ei înșiși ADN-ul cu care s-au născut! Din ei nu vor putea extirpa genele aduse-n timp de la strămoși, ca să pună în loc o altă identitate, “ultimul tip”! Alții nu vor putea deveni! Și asta fiindcă nu există transplant de ceva impregnat în toată ființa! Așa, proaspăt orfani și astfel – să știe – goi pe interior, ei sunt tot rezultatul creației binecuvântate a celor din care se trag! Căci trecutul nu va putea nicicând să nu fi existat!
Trecutul-părinte, cald și înțelegător, există și-și petrece vremea într-un colț de casă părintească, cosând un nasture rupt și așteptându-i… Pe toți îi așteaptă liniștit fiindcă veșnicia e lungă! Iar când izbânzile sperate din acest act criminal al lor se vor fi terminat, vor realiza că nu “soarta” i-a lăsat orfani, ci ei, cu mâinile pătate de sângele strămoșilor lor, au făcut asta! Atunci, să știi că o nevoie absolută și covârșitoare va izbucni în acești tineri, nevoia oricărui orfan de a-și căuta-n necunoscut, cu disperare și cu orice preț, propriile rădăcini! Este firesc! Nevoia de-a afla cine sunt, de unde vin și, peste toate, nevoia de-o certitudine, de-a simți că aparțin de ceva! De-un neam!
O carte pe care n-ai s-o poți citi fără ca sufletul să îți devină sincer, de vrei sau nu, căci din ea picură lacrimi de milă, pe care în vârful propriilor degete le vei simți atunci când vei întoarce pagină cu pagină! Ca mai apoi, izbăvitoare să devină, când peste tine va veni forța umorului, care transformă tristețea-n înțelegere profundă și în puterea de-a-ndura! Și peste toate… ai să vezi cum vine-ncet inocența sufletului de copil… desculț printre rânduri și suspine…
Ea care este singura condiție a omului de orice vârstă ce vrea să fie liber!
O carte adunată din frânturi și cioburi, acolo unde mai erau bucăți care să te respire pe tine, Libertate, bucăți care să plângă pentru tine și să te strige, doar, doar s-o auzi atât de tare, ca până și-n morminte să răsune!…Și ele primele au răsunat și cu tot sufletul se-alătură în ea! Și de-asta n-are cum să n-o audă orice suflet ce-a plecat în căutarea Adevărului, mai ales în clipele de teamă, de zbucium sau poate deznădejde, când din ea va simți o forță ce îl va ridica! Și ridicându-l, va realiza ceva… de câtă vreme stă Dumnezeu cu mâna întinsă, să ne ajute să fim liberi, și noi, de fiecare dată, alergăm după o temniță din ce în ce mai sigură și cruntă!
Aceasta este lumina omului liber, care nu se termină odată ce cartea s-a încheiat, ci rămâne mai departe în fiecare din cei care au fost atinși de ea! Ce bine și ce mult mă bucur, dragă Libertate, că pe toate astea cineva, de tine atât de îndrăgit, le-a adunat și le-a măcinat și peste ele a suflat dor și nostalgie și iubire, de oameni iubire… și singură nu te-a lăsat! Dragă Libertate, pe lângă toate păsările cerului, pe lângă peștii care-noată împotriva râului și animalele, sălbatice și blânde deopotrivă, să știi că printre oameni, unul sigur îți va fi până la capăt prieten! Și prin prietenia lui, să știi că pe mulți spre tine îi va chema! Cu toată nădejdea mea.
(Din volumul “Omul liber” autor Dan Puric)
Alexandra Neacșu