* “Nimeni nu-și poate închipui cum am trăit într-o celulă de două persoane, douăsprezece persoane care dormeam pe jos, acoperiți de o singură pătură. În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu și-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Așa îl simțeam de apropiat. După lungi ani de temniță la Aiud, în iulie 1957 am fost trimis cu domiciliul forțat departe de Sibiu, la muncă silnică în Delta Dunării, la Noua Culme și în cele din urmă la Periprava. Tăria spirituală era aceeași. Aici eram într-o baracă cu preoții catolici. Și eu țineam lecția obișnuită. Și preoții catolici m-au rugat într-o zi să asculte și ei programul nostru. Își făceau mai devreme rugăciunea lor și apoi făceam împreună rugăciunea noastră. Aici am trăit un adevărat ecumenism. «Cine avea credință, s-a salvat». Eu și generația mea am dus o viață de suferință și jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al atâtor oameni de bună credință, este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna o împărtășire a ochilor și a sufletelor din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți spre Hristos, spre Cel care a biruit lumea”.
Zosim Oancea (1911-2005), preot ortodox român cu un profil uman și religios extraordinar. A fost preot la catedrala din Sibiu și profesor de religie. A înființat Muzeul de Icoane de la Sibiel, care-i poartă numele. A fost “locatarul” multor închisori din țară, asemenea miilor de intelectuali a căror vină era aceea că gândeau altfel despre societate, lume și Dumnezeu. Este înmormântat lângă Muzeul de Icoane din Sibiel.
***
* “Cărțile sunt moștenirea pe care un mare geniu o lasă omenirii și care sunt transmise din generație în generație, ca dar pentru urmașii care nu s-au născut încă. Cărțile nu sunt lucruri absolut moarte, ci conțin în ele o parte de viață pe măsura sufletului celui ce le-a dat viață, ba mai mult, ele păstrează, ca într-o amforă, cea mai pură substanță și semnul intelectului viu ce le-a zămislit. O carte bună este prețiosul sânge dătător de viață al unui spirit ales, anume îmbălsămat și păstrat pentru o existență dincolo de viață. O carte bună e cel mai bun prieten, azi ca întotdeauna. Nu arareori cărțile sunt farmece și talismane. Unele cărți se cuvine să fie degustate, altele devorate și doar câteva mestecate. Cărțile, ca și proverbele, dobândesc valoare prin pecetea și stima timpurilor pe care le-au străbătut. Ele pot fi împărțite în două categorii: cărțile zilei și cărțile tuturor timpurilor”.
George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg, polemicist, critic literar, activist politic irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare.
***
* “Cum să ne iubim bătrânii: Lasă-i să vorbească, pentru că există în trecutul lor o comoară de adevăr, frumusețe și lucruri bune; Lasă-i să viziteze vechii lor prieteni, pentru că alături de ei se simt retrăind; Lasă-i să-și spună părerea în mașină, când îi duceți cu voi în concediu, pentru că în anul următor să nu ai mustrări de conștiință, dacă nu mai sunt printre noi; Lasă-i să se roage așa cum știu ei, cum le place, pentru că bătrânii descoperă umbra Domnului în drumul pe care le este dor să-l străbată.
P.S. Eclesiastul cap. 1, vers. 9: “Ceea ce a fost, aceea va mai fi și ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.
Cu dragoste creștină,
părintele Ilie