Afară plouă mărunt, de câteva ore. Iar ploaia asta mocănească mi-a împins întreaga ființă, încet, pe nesimțite, la un soi de tristă și nostalgică amintire, la ceea ce a fost cândva dăinuirea în timp a acestei fibre românești.
Pesemne că cineva o să se-ntrebe de unde și până unde?… De la ritmul ploii, am să-i răspund! Mărunt, bine gestionat, ca și cum ar confisca timpul și l-ar transforma în picături de veșnicie care nu mai trece. Un fel de vreme a ei ce singură și-o măsoară! Așa am văzut eu poporul ăsta mergând în lume. Cu pași mărunți, nespectaculoși, ca picăturile acestea de ploaie, insesizabile dar dese, într-un fel de tacită solidaritate cu eternitatea, într-o perfectă ordine cu ea, ce-ți dă sentimentul unei permanente continuități. Ploaia asta mocănească, parcă infinit răbdătoare cu timpul, a fost ritmul sacru, nelămurit, în pași de taină, al deplasării acestui neam românesc în lume. Furtunile, vijeliile ce au venit mereu din afară au fost excepții. Perturbări necesare menite, de altfel, să vămuiască între ele acest marș tăcut al micilor picături de apă ce ating iarba cu vulnerabilitatea și grația unui suspin. Cuvinte-șoapte căzute din cer, ca odată pătrunse-n pământ să scrie, cu viața lor de o clipă, tainice povești ce mor suspinând, știind că nu le aude nimeni.
Ploaia! Ploaia măruntă, mocănească ce ne-a condus în timp. Biruințe tăcute neștiute, crescute din rana atâtor înfrângeri! Mers de cioban cu stâna de lacrimi în spate, acesta era drumul nostru în lume! Ploaia aceasta măruntă, ritmul ei de toacă suspinând după sfinți mă duce cu gândul la nobila detașare a țăranului român față de lume, care a ținut la distanță istoria cu autoritatea celui ce provenea dintr-un popor a cărui intuiție a Nemuririi n-a mai cerut dovezi de existență lui Dumnezeu.
Privesc ploaia și-aud picăturile cum îmi vorbesc.
Și prin perdeaua fină de apă văd cu ochii minții și ai inimii cum în ograda sufletească a țăranului român dintotdeauna “eterna contemporaneitate” a zilei de azi, ce ne-a rupt de șoapta trecutului și de visul îngemănat al viitorului, avea locul ei smerit în fața veșniciei ce-i îmbrățișa ființa. Timpul! Timpul românului de azi, cangrenat de insipide, vulgare și traumatizante “actualități” nu poate sta alături de mai-tot-timpul țăranului român îngenuncheat ca o neștiută și neîntreruptă rugă veșniciei.
Afară plouă mărunt și mă rog ca ploaia să nu se termine și dacă va fi să fie, să mă ia cu ea, să fiu strop de ploaie pe deșertul lumii de azi.
Din volumul “Omul Liber”, autor DAN PURIC