Profesorul de matematică Sorin Iuonaș din Reghin a devenit unul dintre cei mai mari colecționari de aparate de fotografiat din zonă, după ce în copilărie a suferit o dezamăgire la Cercul de fotografie - singurul aparat din dotarea Casei Pionierilor folosit de copii niciodată nu ajungea și la el.
“Sunt inginer de profesie, dar am trecut în învățământ fiindcă m-a pasionat și îmi place foarte mult să predau matematica. Pasiunea mea pentru fotografie este foarte veche. Cred că prin clasa a III-a am intrat prima dată la Casa Pionierilor, care exista atunci, și m-am înscris la Cercul foto. La Cercul cu foto a fost prima mea dezamăgire, când, într-o excursie, Cercul având un singur aparat de fotografiat, acesta n-a ajuns la mine deloc ca să fac fotografii și cred că de atunci mi-am zis: «O să fac rost de aparate de fotografiat și o să am câte vreau eu și o să fac câte poze vreau eu!». Așa am zis în mintea mea de copil. Cred că de acolo a pornit această pasiune de a le avea, de a le colecționa, de a pune mâna pe ele”, declară Sorin Iuonaș, 55 de ani.
Un vis devenit realitate...
Visul său din copilărie i s-a împlinit în clasa a IX-a, când a ajuns la liceu și a reușit să obțină “un nemaipomenit Smena”, iar în prezent deține peste 130 de aparate, unele cu o vechime considerabilă.
“Am făcut cu el primele fotografii, chiar și diapozitive. Umblam foarte mult pe munte pe atunci și eram foarte fascinat. Am studiat apoi și am ajuns să am și alte aparate rusești mai performante, cum ar fi Zenit. Bineînțeles, pe vremea aceea, în țară existau doar aparate rusești și nemțești din RDG, cele mai ochite erau cele nemțești. Am ajuns și la un Practika cu greu, cred că eram în facultate deja, când de abia am reușit să-mi fac rost de unul. Orice aparat vedeam și nu-i trebuia nimănui, îl luam, încercam să-l repar. Bineînțeles că erau aparate neperformante, dar ideea de a le avea și de a le vedea, de a face ceva cu ele, de a le face funcționale a venit, cred, din visul acela din copilărie, când am rămas fără aparat și eu voiam să fac fotografii”, mărturisește Sorin Iuonaș.
Profesorul a ajuns acum la 130 de aparate foto, unele primite, dar cele mai multe cumpărate de pe piață, cel mai vechi fiind din 1915
“Am circa 130 de aparate adunate, cumpărate de prin piață, primite de la prieteni. Oricine avea un aparat vechi și a auzit că-mi place, mi l-a oferit. Și uite așa, încet-încet, am ajuns să nu mai am unde să le pun. Printre ele am și aparate valoroase și vechi, cel mai vechi fiind din 1915, un aparat Eastman Kodak cu burduf, foarte drăguț. Sunt foarte mândru de el și bineînțeles că am și din 1920, 1930, 1950. Pot să vă spun că am în colecție și primul aparat produs la noi, în România, de IOR și primul aparat produs de țara vecină, Ungaria, un Poitas, dacă nu mă înșel. Nu au o valoare prea mare, doar o valoare sentimentală. Nu sunt ele nici foarte bine făcute, dar sunt ale noastre și erau interesante. Am aparatele românești Optior, Orizont”, detaliază profesorul.
În timp, Sorin Iuonaș a început să țină o evidență a aparatelor de fotografiat pe care le deținea, întrucât se adunau tot mai multe, iar vestea că a devenit colecționar se răspândea.
Astfel, Muzeul de Etnografie “Anton Badea” din Reghin i-a oferit un spațiu pentru amenajarea unei expoziții și, pentru a nu ține doar pentru el aceste mici comori, a început să le prezinte elevilor săi în cadrul “Săptămânii altfel”.
“În cadrul Muzeului din Reghin le-am expus cam o săptămână, iar de atunci le mai prezint la școală, în cadrul «Săptămânii altfel», unde avem activități cu elevii. Nu prea văd ei așa ceva și sunt fascinați că se pot face fotografii și altfel decât cu telefonul mobil. Am avut un atelier de developat filme, așa cum aveam eu cândva. Țin minte că în baia de acasă aveam un mic atelier și acolo developam filmele, le puneam pe hârtie și încercam să creez ceva după mintea mea de licean. Între timp au dispărut aceste laboratoare, au apărut aparatele digitale și acum foarte greu mai găsești un loc în care să developezi un film, să scoți fotografiile pe hârtie. Atunci, în acele laboratoare de developare simțeai că faci fotografii și ce sentimente te încercau când așteptai să apară imaginea, să pui în fixativ, era foarte interesant și într-adevăr era fascinant. Dat fiind faptul că filmele aveau poziții limitate, cumva te simțeai responsabil, era o adevărată luptă cu fiecare cadru pe care să-l scoți: «Îl fac pe ăsta, nu-l fac». Mergeam foarte mult pe munte și aveam fotografii din natură, un rol film conținea 24 de poziții, cele mai bune aveau 36 de poziții. Stând cinci-șase zile într-o călătorie din asta și având două-trei filme, vă dați seama că puteam face maximum 150 de poziții. Pe când acum, digital faci 100 de poziții doar așa, ieșind pe stradă și de distracție probabil. Atunci era o responsabilitate să apeși pe buton și să prinzi ceva din ce ai văzut acolo”, povestește profesorul.
Studiind fotografia, Sorin Iuonaș a învățat cum funcționează aparatele și, la început, când intra în posesia unui nou aparat, automat îl desfăcea, îl curăța și îl făcea funcțional.
“Între timp, viața de familie, viața socială nu te mai lasă, parcă nu mai e timp. Se pare că nu mai avem timp de nimic acum. Dar mai vin și aparate pe care le mai desfac și încerc să le repar (...). În ultimii 10 ani am achiziționat în jur de 50 de bucăți. Cele mai vechi au mecanismele foarte simple, în general funcționează pentru că nu e un mecanism complicat, doar câteva arculețe, câteva pârghii”, arată colecționarul.
Dintre cele peste 130 de aparate de fotografiat, consideră că de fiecare dată cel mai drag îi este acela cu care iese la plimbare și face fotografii.
“Deși fac fotografii digitale în ultimul timp și am încercat să-mi iau, cât de cât, aparate performante, mai scot și câte unul pe film atunci când ies în plimbări interesante. Și atunci acela îmi este drag, cel pe care îl țin în mână (...). Nu sunt un colecționar avid și care aleargă neapărat după aparatură. Dacă găsesc ceva interesant, îl iau, nu am fost interesat de popularizarea pasiunii mele. De aceea le țin acasă, unde am încercat să îmbinăm plăcutul cu utilul și mai ales să fac cumva ca soția mea să nu se supere că am așa de multe. Și atunci am căutat să le așez în locuri în care să arate bine prin casă”, precizează Iuonaș.
Pe lângă colecția de aparte foto, profesorul de matematică mai are una - ceasuri de buzunar
“Cred că m-a fascinat Caragiale pe vremuri, când ceasurile se purtau în buzunarul de la haină. Și chiar în timpul facultății umblam cu un astfel de ceas cu lănțișor. Între timp am făcut o colecție de replici ale ceasurilor de buzunar. Le-am văzut într-o revistă și le-am luat pe toate. Sunt drăguțe, interesante, chiar dacă sunt doar replici. Sunt undeva la 50-60 de ceasuri de buzunar din toate vremurile, reconstruite cu mecanismul de cuarț actual. Nu au mecanismul vechi, doar design-ul este cel vechi. Ne place să ne clătim ochii cu ele și să ne bucurăm de ele. Cum s-ar împăca pasiunea pentru fotografie cu ceasurile de buzunar? Cred că pot spune că întotdeauna suntem la timp cu fotografiile”, glumește colecționarul.
Profesorul Sorin Iuonaș are o fiică, studentă la Medicină, dar care a fost prinsă de pasiunea tatălui pentru fotografie și pentru aparatele foto, câștigând inclusiv un concurs de fotografie organizat de Casa Regală.
“Chiar a participat cu niște lucrări, a câștigat câteva concursuri; de exemplu, concursul, «Carmen Silva», patronat de Casa Regală, și a avut 3 ani consecutiv expoziție la Castelul Peleș cu lucrările câștigătoare - și de fotografie, și de pictură. Ea cocheta și cu pictura când era mică. Între timp este studentă la Medicină și nu mai are timp de nimic, dar microbul i-a fost inoculat, funcționează și se va dezvolta mai departe (...). Ați auzit de filmul Barbie? Când era mică, am găsit un aparat de fotografiat Barbie, roz, frumos. Atât a fost de fascinată și asta a atras-o spre domeniul acesta. Între timp, orice aparat îmi luam și făceam poze trebuia să fie și al ei”, mai arată colecționarul.
Sorin Iuonaș mai spune că nu va căuta neapărat să își dezvolte colecția, dar că este dispus să primească orice aparat vechi care îi este oferit în susținerea pasiunii sale. (Agerpres)
