Un preot cu trese, arma Jandarmerie, se căznea pe un post de radio să pună semnul egalității între cele două „uniforme” – sutana preoțească și tunica albastră a jandarmului. Poate că era cinstit în sufletul său părintele-jandarm, dar pledoaria era cel puțin jenantă, de nu hilară de-a dreptul. Și nu că nu ar fi necesare ambele misiuni și că ambele ar avea nevoie de oameni cu har și cu credință, în Dumnezeu și în menire. Omul de rând are nevoie și de unul, și de celălalt. Preotul să-i călăuzească sufletul, celălalt să-i apere trupul, viața pe pământul atât de bântuit de pericole, de la tâlhar la câinele maidanez agresiv. Mai greu de acceptat reducerea la unitate, acel 2 în 1, posturile fiind, aparent, opuse și ireconciliabile. Jandarmul încătușează, preotul descătușează. Or, un preot militar trebuie să-și încurajeze enoriașii să-și facă datoria, fie ea și omor, ucidere de semeni. La Lourdes, în Franța, un fel de paradis al Credinței, preoții – civili în acest caz – sfințeau la un moment dat un batalion de ostași înarmați până-n dinți trimiși să combată pe un front asiatic. Îmbărbătați – oare, mai era nevoie?! – de preot, încurajați să purceadă spre răsărit, să ucidă, precum străbunii lor cruciați. Cei întorși biruitori erau omolgați drept eroi, cei căzuți „la datorie” și mai eroi! Supereroi! Metoda de consacrare nu are importanță, scopul scuză mijloacele. Oare, între două fronturi, Dumnezeu de care parte se situează? Grea alegere!
Un exemplu și mai la vedere, mai expus, al funcționarului public: polițistul. În mentalul colectiv, încă nu s-a operat disocierea polițistului de milițian. Și nu din vina publicului. Mulți polițiști nu înțeleg să se debaraseze de comportament de milițian. Tarată încă îndeletnicirea de mentalități reziduale. Unii își prelungesc autoritatea cu un pistol și puterea cu un „pulan”, în vreme ce alții au absolvit studii universitare, masterate, chiar doctorate. Unii după ore lungi prin biblioteci, nu negociate ca la tarabă, deși nici doctorate dintr-astea nu lipsesc, penetrate până la vârful ministerului. La simțul dreptății, al corectitudinii în aplicarea legii, se mai cere lucrat. Alta reacția când s-au văzut ei înșiși în turma nedreptățiților. A existat un moment în care și pe ei revolta „i-a scos în stradă”. Și nu să apere, ca de obicei, prin dotări și metode specifice, Puterea Supremă Discreționară; în fața Palatului Cotroceni, polițiștii scandau versuri nu tocmai elogioase la adresa Președintelui, asimilat altui regn: „Ieși afară,/javră ordinară!”. „Javra ordinară” nu a ieșit să le zâmbească larg ori să le facă cu ochiul – singurul lui ochi valid – nici în momentul în care o ploaie de caschete se abătea asupra grădinii Palatului. Persoana vizată și metaforizată nu participa la „plantarea caschetelor”, fiind angajată într-o partidă de hârjoană cu o subalternă blondă, la căldură, bine păzit de „sepepei”. Nu se știe cum și-au recuperat din Grădina Puterii caschetele din dotare aflate în inventarul instituției apărătorii-atacatori. Istoriei revoltelor la români i-a scăpat acest amănunt, totuși, important. Sigur, jandarmii au avut grijă ca polițiștii revoltați să nu sară peste cal. Nici peste gard. Aceștia nici măcar nu trebuie să „iasă în stradă”, menirea și misiunea situându-i mereu în stradă. Datori prin jurământ și la ordin să apere palatele, atât cel din grădina Cotrocenilor, cât și pe cel din Piața Victoriei, chiar dacă și propriile nemulțumiri ar putea răbufni. Până acum nu a fost cazul la noi. Dar pare amuzantă pentru omul civil o scenă de luptă între jandarmi și polițiști în fața clădirii ocupate de Guvern. Și care ar fi fost scorul, cui revenea victoria în Piața Victoriei?
Fără a suferi pentru o cauză, nu totdeauna demnă, m-am putut detașa și, pe cât se poate, desubiectiviza. Cu noi sau fără noi, viața merge înainte, uneori mai în viteză, alteori, se târăște în genunchi. „Moartea începe în colon” susține un laureat al premiului Nobel pentru Medicină, Elie Metchnikoff. Fără a-i ignora rolul de tomberon al organismului, sau chiar de groapă de gunoi, că tomberonul se mai deșertează, colonul nu este singurul locaș sau factor declanșator al „exit”-ului. Oricum, sufletul trebuie să se elibereze din temnița trupului. Se moare în libertate sau în închisoare, pe uscat sau în aer, în gura unui rechin autentic, sau între fiare contorsionate, „încarcerat” în habitaclul mașinii scăpate de sub control. Accidental. Se mai moare și „de moarte bună”, cum spun sătenii mei, moarte naturală, Marea Trecere petrecându-se liniștit, în pat, sau violent, în chinuri insuportabile. De la o vârstă, își intensifică târcoalele agenți ai Neantului, neîndurători și destructivi, departe de orice urmă de clemență: parkinsonii, alzheimerii și alți avangardiști ai senilității. Ne tot cârpim sufletul cu înțelepciune, în vreme ce, de undeva, ne zâmbește ironic și malițios, un domn. Parcă ar zice: „Dați-i înainte, nu vă opriți surfingul încrâncenat pe creasta iluziei, am eu grijă de voi să nu vă doară… Durerea! Să mai uitați durerile…”. Este Domnul Alzheimer. Alzheimer și mai cum?! Ați uitat? Vedeți, așa începe… Alois. Dr. Alois Alzheimer.
Unele, e bine să le mai și uiți. Dar nu pe toate. Ar fi jalnic! Și așa, avem cu mult mai mult cer deasupra capului decât pământ sub picioare. „Avem case tot mai mari și familii tot mai mici!”constata Octavian Paler. Dar, ne spune scriitorul, se poate și mai rău…”. Da, se poate pierde până și Țara. (Ni) s-a mai întâmplat.
P.S. Spre deosebire de corabia lui Fellini, fosta navă-amiral a presei mureșene „Cuvântul liber”, aflată lungă vreme în derivă și navigând prin ape tulburi, pare să-și fi recăpătat cadența, aruncând peste bord ființe și mentalități balastiere, veleitari ignoranți, care nu deosebeau cabotajul de cabotinaj. Îi ignor la rândul meu, dar nu-i voi ierta pentru tupeul de a-mi interzice categoric accesul în paginile cotidianului pe al cărui act de naștere, într-o noapte crâncenă de decembrie 1989, când nu știam dacă vom mai vedea dimineața, figurează și numele meu. Radiat cu nemernicie de impostori, încălcând flagrant nu doar Deontologia profesiei (de „clauza de conștiință” nu cred să fi auzit!), dar sfidând și legea. Vor nu vor, mă număr printre tot mai rarii supraviețuitori întemeietori ai „brand”-ului și le promit cititorilor care își mai amintesc de mine cât și „oamenilor noi ai vechiului popor”, cum spunea poetul-țăran, Ghiță Baciu, că verticalitatea mea nu este negociabilă.
„Cinste și gramatică”!
Mihai Suciu