Concertul din 16 octombrie 2024 de la Filarmonica târgumureșeană ne-a oferit două pagini muzicale aparținând clasicismului vienez, două capodopere în care se regăsesc plenar caracteristicile stilistice ale curentului muzical.
În partea întâi a serii am ascultat Concertul în Re minor pentru pian și orchestră de Mozart în interpretarea lui Andrey Gugnin, artist cu recunoaștere internațională, pe care l-am urmărit în stagiunea trecută într-o excelentă evoluție în Rapsodia în La minor pe o temă de Paganini de Rahmaninov, sub bagheta dirijorului Anton Shaburov.
Mozart este recunoscut pentru transparența și claritatea compozițiilor sale, fiind din acest motiv foarte greu de interpretat întrucât necesită un echilibru perfect în gestionarea sonorităților, nuanțelor, tușeului pianistic și o mare atenție la emisia sunetului. Orice exagerare, depășire a unui câmp sonor în dinamica muzicală alterează puritatea expresiei artistice, a perfecțiunii fără egal a operei. Diderot, gânditorul iluminist afirma sugestiv: “pentru a scrie despre Mozart, trebuie să-ți înmoi pana în curcubeu”, asemuindu-l cu un fenomen natural desăvârșit în frumusețea sa coloristică.
Acest seducător stil mozartian s-a relevat și în tălmăcirea solistului, prin cantabilitatea și finețea subtilă a interpretării sale, dar și printr-o stăpânire tehnică ce îi servește execuției partiturii în manierea cea mai fidelă gândirii creatorului.
În partea a doua a concertului am ascultat Simfonia a 3-a în Mi bemol major de Beethoven, o partitură care debutează cu explozia a două acorduri ce anunță prefacerile în muzică ale următoarelor decenii.
Cu această lucrare Beethoven își afirmă genialitatea și spiritul inovator, trasând o nouă traiectorie pentru secolul al XIX-lea, cu forțarea limitelor clasicismului vienez, zdruncinând echilibrul și simetria sa.
Cea de a treia simfonie aduce o concepție îndrăzneață în contextul eleganței clasicismului, cu accente surprinzătoare, biciuitoare, cu folosirea unui aparat orchestral lărgit, cu o durată mai mare a lucrării față de predecesorii săi Haydn și Mozart, cu combinații timbrale nemaiauzite până atunci, cu contraste sonore și alcătuiri ritmice care sporesc dramatismul, toate acestea relevând altitudinea gândirii sale ce depășesc epoca.
Titanul de la Bonn se impune printr-o personalitate care își stabilește propriile reguli în exprimare, el însuși fiind un creator de limbaj. Caracterul său neînduplecat in fața compromisului l-a făcut să rupă prima pagină a simfoniei ce conținea dedicația adresată lui Napoleon după ce acesta s-a proclamat împărat, dezamăgindu-l pe compozitor, care a redenumit-o “Eroica”.
Acest frumos program s-a desfășurat sub bagheta maestrului Tiberiu Soare, dirijor la Opera Națională din București, unde în timp a deținut multiple alte funcții, un muzician a cărui cultură și explicații de cel mai înalt profesionalism au îmbogățit calitatea interpretării orchestrei simfonice. Buna cunoaștere a partiturii și precizia gestului său dirijoral constituie coordonatele de temelie pentru realizările sale muzicale.
P.S. Am avea o obiecție. Ideea de acoperi scena cu acea mușama neagră e cât se poate de nefericită, întrucât afectează grav acustica sălii, îi deranjează astfel pe instrumentiști și soliști, pe lângă faptul că este inestetică. Podeaua cu parchet este mult mai potrivită și elegantă, demnă de impozanta sală de concerte a Palatului Culturii…Poate se va face ceva în acest sens…
Carmen Mihăescu