Acum 44 de ani se stingea din viață la Dachau, în Germania, unul dintre cei mai celebri jurnaliști români ai tuturor timpurilor, Pamfil Șeicaru. Sub acest pseudonim, care împrumută numele de familie al bunicului său, Pamfil Popescu, începe să semneze articolele sale de după 1918, deși sub semnătura numelui său real îi apar materiale publicate de timpuriu, încă din 1911, primul într-o anume revistă din Tecuci. Până în 1928, când ajunge să înființeze propriul său ziar, Curentul, din banii obținuți prin vânzarea unei bune părți din averea nevestei sale, tânărul Pamfil semnează pe la diferite publicații ale vremii și devine un autor apreciat al cronicilor literare din România Viitoare, Junimea literară, Văpaia, Doina…
Primul Război Mondial de declanșează când jurnalistul își începe studiile în drept la Universitatea București, studii pe care reușește să și le termine la Iași, la sfârșitul războiului, în 1918. Merge între timp și pe front, iar curajul său, care avea să-l facă celebru ceva mai târziu ca jurnalist, s-a manifestat mai întâi pe câmpul de luptă. Este decorat pentru faptele sale cu Ordinul Mihai-Viteazul în rang de Cavaler de către Regele Ferdinand, iar Guvernul Francez îi acordă Croix de Guerre.
Când începe să semneze deja cu pseudonimul Pamfil Şeicaru, îl regăsim pe jurnalist împreună cu Cezar Petrescu pe baricade în Cernăuți, la publicația Hiena. În 1921 este numit director al cotidianului Ora din București. Înainte de a fi ales președintele Sindicatului Ziariștilor, devine redactor-șef la Cuvântul, în 1923.
Șantajul și etajul
La 11 ianuarie 1928, Pamfil Șeicaru înființează ceea ce avea să devină cel mai combativ ziar românesc din perioada interbelică, cotidianul „Curentul”, o publicație ce putea rivaliza ca ținută jurnalistică cu orice alt mare cotidian contemporan din Europa acelor vremuri. De pildă, în anul 1941, tirajul ziarului său depășea 200.000 de exemplare, iar uneori, duminica, când edita și suplimentele sale, tirajele ajungeau la 300.000 de exemplare. La sfârșitul anilor ’30, editura Curentul își mai adaugă în portofoliu două publicații, „Evenimentul” și „Rapid”.
Jurnalist, pamfletar, om de cultură și moralist, Pamfil Șeicaru, evident, nu putea rămâne departe de politică. În anii 1928, 1931 și 1933, candidează și este ales ca deputat independent. El a fost un apropiat al lui Carol al II-lea, loial monarhiei, dar, la fel ca monarhul pe care îl slujea, nu prea credea în pluralismul politic.
În toată această perioadă, este extrem de prolific, muncește neobosit, dar și profită din plin de oportunitățile regimului. Între 1933 și 1938 este și membru în Consiliul de administrație al Radioului public, profită de oportunități și-și atribuie în patrimoniul trustului său de presă un adevărat palat și o tipografie proprie. Construirea impunătoarei clădiri a stârnit numeroase controverse; din acea epocă a rămas în memoria colectivă și expresia cu substrat subversiv „Șantajul și etajul”, care inducea cu dibăcie ideea că fiecărui etaj al clădirii îi corespundea câte un mare șantaj de presă. Trebuie amintit însă faptul că sediul cotidianului Curentul nu este primul palat al unei publicații bucureștene. Construirea sa ar putea fi pusă pe seama ambițiilor rezultate din competiția Curentului cu Universul, cotidian care avea deja un palat al său și era condus la acea vreme de reputatul gazetar și om politic Stelian Popescu.
Oricum, cert este că și averea lui Pamfil Șeicaru devine una considerabilă. Pe lângă vila din București, dispune de o fermă și un conac la Ciorogârla. Este și ctitor de mănăstire. Contribuie și la edificarea unor monumente dedicate eroilor Marelui Război.
Trimis de Mihai Antonescu la Franco și condamnat la moarte de comuniști, Pamfil Șeicaru devine în exil un prolific om de cultură. Ca întotdeauna vizionar, în 1944, Pamfil Șeicaru acceptă propunerea lui Mihai Antonescu de a pleca într-o misiune de tanonare la Madrid și, din 10 august 1944, părăsește, practic, definitiv România, înainte ca Armata Roșie să ocupe întreaga țară.
Din 20 septembrie 1944, la imprimeria fostului său ziar se editează „Buletinul Armatei Roșii”, iar cotidianul „Curentul” își încetează activitatea. Numele de Pamfil Șeicaru apare în lista ziariștilor cărora li s-a ridicat dreptul de a publica în țară. Nu mai este mult nici până la condamarea sa la moarte de către comuniști. A fost judecat în lipsă în procesul ziariștilor „criminali de război, vinovați de dezastrul țării” (22 mai – 4 iunie 1945). Apoi, pe domeniile sale de la Ciorogârla, se înființează comod, fără niciun fel de remușcare, protejatul noului regim, scriitorul Mihail Sadoveanu. Palatul editurii Curentul devine, în cele din urmă, sediul Securității noii republici populare.
În același an în care Sadoveanu se relaxa la Ciorogârla, jurnalistul român se refugiază în Palma de Mallorca și mai apoi la Madrid. Va rămâne în capitala Spaniei lui Franco până în 1974, când Pamfil Șeicaru hotărăște să se mute în RFG. Aici, în Bavaria, va rămâne până la sfârșitul vieții sale, survenite la 21 octombrie 1980.
Exilul nu a pus capăt activității sale publicistice și nici interesului său pentru politică. Îl găsim colaborând intens cu diaspora românească și publicând în mai multe ziare și reviste spaniole și germane. Unii autori care i-au studiat opera afirmă că abia în exil eruditul Pamfil Șeicaru dă adevărata valoare a talentului său. Se lansează în istoriografie cu lucrări ca „Istoria partidelor politice în România” (1958) sau „Istoria partidelor Național, Țărăniști și Național-Țărănesc” (1963), „Pax Americana sau Pax Sovietică” (1947), „La Roumanie dans la Grande Guerre” (1968), „Karl Marx – Însemnări despre România” (1968), „Dunărea – fluviu al cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno-sovietice” (1975) și „Adevăruri care trebuie amintite” (1980).
Pamfil Șeicaru și Ceaușescu
Deși condamnat la moarte în 1945, apărând pe o listă neagră a Securității începând din 20 septembrie 1946, în 1966, Ceaușescu l-a grațiat în cel mai mare secret. În acel moment, marele jurnalist dă dovadă de slăbiciune și cade victima unei ample acțiuni a Securității care încearcă să-l cumpere sau să-l șantajeze, sau câte puțin din fiecare. Spre deosebire de alți mulți mari intelectuali români din exil care au refuzat pactul cu diavolul, dovezile istorice conduc la faptul că Pamfil Șeicaru a primit stimulente financiare pentru a publica articole favorabile lui Nicolae Ceaușescu, chiar dacă ele se refereau la politica acestuia de independență față de Moscova. Și ca să nu mai încapă dubii, pe lângă colaborarea sa ulterioară cu Securitatea, celebrul gazetar vine incognito, însoțit de ofițeri DIE, în perioada 20-28 august 1977, la București, unde are loc o întâlnire secretă cu Ceaușescu și unde participă la parada de 23 august… Greu de înțeles, poate, dar să nu uităm că, la acea vreme, Ceaușescu reușise să păcălească prin mimata sa atitudine de relaxare și ieșire cu un pas din frontul statelor comuniste, majoritatea guvernelor occidentale. În 1969, președintele Nixon al SUA face o vizită în România, iar, mai apoi, în 1978, Ceaușescu avea să fie primit, deși nu cu prea mult entuziasm, de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Astăzi putem vedea altfel acele vremuri tulburi, dar rămâne de datoria istoricilor să le clarifice. Memorabile în acest sens rămân cuvintele istoricului Adrian Cioroianu la lansarea lucrării lui George Stanca pe acest subiect – „Șantajul și etajul, Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr”: „De la anecdotele care au însoțit, în anii ’30, ridicarea Palatului ziarului «Curentul» – celebrul adagiu «Șantajul și etajul», probabil nemeritat de malițios, a străbătut deceniile – și până la cedarea lui din anii exilului – în fața agenților de influență ai Securității regimului de la București – Pamfil Șeicaru a atins pe rând culmile extazului și ale agoniei”.
La moartea sa, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist”. După mai multe strămutări, rămășițele sale pământești aduse în țară sunt reînhumate și odihnesc la Mănăstirea cu hramul „Adormirea Sfintei Ana” din Orșova, ctitoria sa din perioada interbelică.
Marius Ichim