Institutul de Studii Politice şi Capital Social din Cernăuţi (IPSSC) a finalizat, recent, studiul „Comunitatea românească din Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa. Barometru social – 2024”, întocmit cu scopul de a identifica aşteptările, atitudinile şi necesităţile etnicilor români din Ucraina în cel de al treilea an de război.
În perioada 1 august – 15 septembrie 2024, a fost sondată (prin chestionar online) opinia reprezentanţilor comunităţii româneşti din Cernăuţi (nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Ţinutul Herţa), Odesa (sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (Maramureşul din dreapta Tisei), datele fiind colectate prin interacţiunea cu 250 de lideri şi membri ai organizaţiilor culturale româneşti, profesori, muzicieni, preoţi, reprezentanţi ai elitei economice şi politice din cele trei regiuni. Prezentăm în sinteză, rezultatele sondajului.
Majoritatea etnicilor români consideră Federaţia Rusă responsabilă de declanşarea războiului la scară largă, menţionând şi rolul nociv al liderului rus, Vladimir Putin, iar o parte semnificativă a respondenţilor crede că marile puteri globale au o parte din vină în război, în timp ce alţii indică entităţi precum Ucraina, NATO sau Uniunea Europeană.
Datele colectate arată că majoritatea etnicilor români vorbesc în limba română în familie, dar folosesc ucraineana şi/sau rusa în afara acesteia. În societate, românii se află într-un mediu bilingv sau chiar trilingv. A fost identificată o îngrijorare semnificativă cu privire la viitorul limbii române în Ucraina: 61,6% dintre participanţii la sondaj cred că aceasta va fi mai puţin vorbită în viitor, în contextul în care drepturile şi, mai ales, situaţia lor nu s-au îmbunătăţit după invazia rusă din 2022, statul ucrainean fiind văzut ca principalul responsabil pentru dificultăţile din viaţa comunităţii româneşti.
Războiul a avut un impact negativ asupra vieţii etnicilor români din Ucraina, 90,4% raportând o înrăutăţire a condiţiilor de trai comparativ cu perioada dinaintea invaziei. Climatul social-politic actual este perceput ca fiind dominat de frică şi incertitudine. În contextul războiului, comunitatea românească se confruntă cu dificultăţi legate de bombardamente, accesul la resurse de diferite tipuri şi stresul permanent. Aceste condiţii influenţează percepţia asupra accesului la educaţie şi cultură în limba română, deşi problema identităţii etno-lingvistice este una fundamentală încă din perioada antebelică.
Majoritatea etnicilor români îşi exprimă susţinerea pentru iniţiativele Bisericii Ortodoxe Române de a crea o structură bisericească în Ucraina. Au fost identificate îngrijorări majore legate de posibilele impedimente din partea autorităţilor ucrainene şi a altor structuri bisericeşti pentru iniţiativa BOR. Sprijinul pentru BOR este larg răspândit, subliniind importanţa identităţii culturale şi religioase în comunitatea românească din Ucraina.
Aproape jumătate dintre respondenţi apreciază sprijinul sub formă de granturi şi ajutoare umanitare, proiectele finanţate de România, bursele pentru elevi şi taberele de vară pentru copii. Sondajul indică, totuşi, o dorinţă clară de a consolida identitatea naţional-lingvistică prin sprijinirea şcolii, educaţiei şi presei de limbă română.
Relaţia dintre etnicii români din regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa şi instituţiile statului român este percepută ca fiind constructivă – 61,6% dintre respondenţi apreciază deschiderea şi ajutorul oferit de acestea. Totuşi, o parte semnificativă a comunităţii remarcă discrepanţa între promisiunile şi acţiunile efective ale autorităţilor româneşti.
Relaţia cu instituţiile ucrainene lasă de dorit, pestejumătate dintre respondenţi ( 56,2%) spun că promisiunile autorităţilor ucrainene nu se realizează, iar 24,7% consideră organele puterii de stat din Ucraina ca fiind închise (reci) faţă de cererile lor.
Studiul a evaluat şi distanţa socială a românilor din Ucraina faţă de alte etnii. Rezultatele indică o distanţă mare faţă de ruşi, probabil amplificată de actualul conflict şi de factorii istorici, dar şi o dorinţă de colaborare limitată cu comunitatea ucraineană. Aceste rezultate subliniază izolarea culturală şi socială a comunităţii româneşti, reflectând impactul contextului politic şi al sensibilităţilor istorice asupra interacţiunilor interetnice.
Autorii studiului conchid că, în cel de al treilea an de război, comunitatea românească din Ucraina se confruntă cu multiple dificultăţi, adânc înrădăcinate în trecut şi prezent, unele determinate de conflictul cu Rusia şi de contextul socio-politic complicat din Ucraina. Invazia a adâncit problemele preexistente legate de drepturile lingvistice şi culturale. Situaţia reală a şcolilor pune în pericol educaţia în limba română, ameninţând astfel păstrarea identităţii culturale româneşti. Comunitatea românească resimte efectele negative ale mobilizării bărbaţilor în armată şi restricţiile impuse de legea marţială, care limitează libertatea de circulaţie şi afectează grav economia. Situaţia economică instabilă, combinaţia dintre politica ucraineană şi efectele devastatoare ale războiului, amplifică nesiguranţa şi neliniştea în rândul populaţiei româneşti.
Românii din regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa îşi doresc o mai mare implicare din partea statului român: nevoile principale vizează susţinerea educaţiei în limba maternă, promovarea culturii româneşti şi păstrarea identităţii religioase. Există o cerere clară pentru organizarea de centre culturale şi educative româneşti, care să asigure continuitatea valorilor etnice în regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa. Provocările generale includ şi unele tensiuni bisericeşti, care riscă să devină din ce în ce mai mari.
Majoritatea românilor cred că războiul se va încheia cu un armistiţiu, deşi mulţi sunt sceptici cu privire la viitor şi se tem de posibilitatea apariţiei unui nou conflict pe teritoriul Ucrainei chiar şi după semnarea unui eventual acord de pace.
Studiul – de fapt, aici vrem să ajungem – cuprinde un set de propuneri din care aflăm ce „ar trebui” să facă România pentru românii săi din Ucraina: modificarea sprijinului instituţional (promovarea sărbătorilor tradiţionale şi protejarea şcolilor cu predare în limba română; recunoaşterea românilor ca populaţie băştinaşă, pentru a permite extinderea drepturilor acestora în relaţia cu statul ucrainean; dialog cultural şi politic (conferinţe şi simpozioane cu participare activă a comunităţii româneşti din Ucraina), renunţarea la manifestări formale (electorale, politice) care nu oferă un cadru al dialogului real; dezvoltarea centrelor culturale şi educative româneşti în teritoriile cu populaţie majoritar românească; înfiinţarea de licee private româneşti, care să funcţioneze după programele din România ar putea salva învăţământul românesc şi ar contracara politica de asimilare; reintegrarea parohiilor ortodoxe (Biserica Ortodoxă Română ar trebui să depună eforturi mai susţinute pentru a readuce sub jurisdicţia sa parohiile ortodoxe româneşti din Ucraina, oferind suport spiritual şi cultural comunităţilor locale); restaurarea patrimoniului cultural; consolidarea coeziunii comunităţii (organizarea de forumuri şi întâlniri între liderii români din diverse regiuni istorice ar favoriza formarea unei strategii coerente de menţinere şi dezvoltare a identităţii româneşti în Ucraina) etc.
Toate aceste propuneri sunt constructive şi salutare, cu observaţia că România nu „ar trebui”, ci „ar fi trebuit” să le ia în considerare cam de multişor. Teamă ne e, însă, că ele vor rămâne pe hârtie şi online, statului român ivindu-i-se mereu câte o prioritate şi câte un subiect „de interes naţional” (uite, acum, bunăoară, ne interesează de ce a mâncat Ciolacu mici, în direct, la televizor).
Cât despre măsurile propuse, o reţinem, de pildă, pe aceea cu „restaurarea patrimoniului cultural”: de ani de zile, organizaţiile româneşti din Ucraina se roagă (degeaba) de Bucureşti, să dea o mână de ajutor financiar pentru restaurarea casei lui Aron Pumnul din Cernăuţi (ajunsă aproape o ruină), casă în care a locuit, o vreme, Mihai Eminescu.
…Ţi-ai găsit! S-au format nişte „comisii de evaluare”, care au zis că „o să ia măsuri”.
(…Ca să nu mai vorbim de asociaţiile culturale şi, mai ales, foarte „patriotice”, cu „poieţii”, diplomele, simpozioanele, cenaclurile, conferinţele şi alte „manifestări de suflet” şi de doi bani, prilejuri numai bune ca marii patrioţi şi culturnici să ridice ode „Eminescului”, de parcă s-ar fi tras de brăcinar cu poetul, al cărui nume devine, iată, un fel de substantiv comun – mare găselniţă poetică!)
Cât despre licee româneşti, în Ucraina, care să funcţioneze după programele din România, te umflă, concomitent, şi râsu’, şi plânsu’: chiar nu ne ajunge o „Românie educată”?
Ileana Sandu