E greu fiecare început. Mai ales atunci când începi să duci mai departe ceva început de alţii. E mai uşor, ştiţi bine, să dărâmi totul şi să construieşti, nou, de la zero. Însă dacă a face mereu la fel, ar fi de-a dreptul sisific. Tocmai de aceea e nevoie de continuitate. D stabilitate. Dar nu cu orice preţ. Pentru că sunt lucruri care nu permit compromis. Altfel spus, nu totul trebuie să fie de vânzare! Asta deşi, în vremurile noastre, nimic nu pare a fi mai important decât banul. Iar asta ar putea să vă facă să spuneţi că totul are un preţ. Gândiţi-vă însă bine. O fi chiar aşa? Ei bine, nu! NU e totul de vânzare pe lumea asta, iar conştiinţa unui jurnalist nu este sau, mai bine zis, nu ar trebui să fie de vânzare. Sunt însă mulţi „jurnalişti pârâţi”. Aşa cum sunt în toate breslele falşi meseriaşi. Gata oricând să pupe inelele stăpânilor. Pentru că, nu-i aşa, „conştiinţa soldaţilor trece prin stomac”, spune o vorbă atribuită împăratului Napoleon. Iar unii, în loc să-şi vadă bastonul de general atribuit de mulţime se mulţumesc cu rolul soldatului gata oricând să ucidă pentru un pol. Apoi, societatea este parcă anesteziată, iar mirajul telefonului inteligent şi al reţelelor de socializare alimentat de „formatorii de opinie” care le ştiu pe toate, deşi nu au studii şi nu respectă reguli sau principii, o face să creadă că orice vorbă scrisă sau vorbită este o ştire. Se scrie la comandă, dar, mai grav, se citeşte la comandă, fără a înţelege măcar în parte tâlcul manipulării din spatele cuvintelor. Pentru că „formatorii de opinie” au avut grijă „să ştie” fiecare posibil cititor cum să interpreteze textul jurnalistic fără ca măcar să fi fost citit înainte. Iar oamenii cu bani din spatele „formatorilor de opinie”, dau orice şi oricât pentru ca lumina să cadă aşa cum vor ei asupra evenimentelor şi a oamenilor. Lumea ajunge să ştie tot şi nimic, pentru că „formatorii de opinie” au grijă de asta. Îşi dau doct cu presupusul despre orice şi la orice oră. Ei ştiu presă, ştiu administraţie, ştiu drept, ştiu medicină, ştiu chiar şi agricultură, chiar dacă sunt licenţiaţi în turism şi servicii. Ştiu economie. Ştiu psihologie. Şi fac politică. Acest gen de „iluminişti” ai zilelor noastre se cred totul şi, în loc să ducă mai departe ceva început, caută să dărâme totul. Dar nu pentru a pune ceva în loc. Ci, pur şi simplu, din frustrare. Şi pentru a se simţi puternici. Pentru că nu pot pune nimic în loc. Pentru că nu ştiu. Şi pentru că nu au intenţionat vreodată asta. În vară au fost alegeri locale şi europarlamentare. Presa a fost folosită adesea doar pentru a transmite mesaje, nu pentru a analiza candidaturi. Dar societatea s-a mulţumit cu atât. Se va mulţumi şi în această iarnă cu aceeaşi atitudine, cu aceeaşi stare a lucrurilor. Pentru că, pe de o parte, i se va fi dat de lucru, iar pe de altă parte, spuneam deja, este anesteziată. A rămas fără simţul critic. Se mulţumeşte să se hrănească doar din conflictele sterile care îi sunt servite, fără să încerce să vadă dincolo de acestea, fără să se implice şi fără să ceară socoteală. E mai simplu să spui „ai văzut ce i-a făcut lui X?” sau „bine i-a spus-o lui y!” Chiloţăreala dulce-amară e ca un panaceu pentru cei mulţi care preferă circul, fără a înţelege că, de fapt, ei înşişi devin actori sub cupolă. Pentru că atunci când candidaţii sunt analizaţi prin prisma vieţilor lor intime şi nu din perspectiva pregătirii lor profesionale sau a capacităţilor lor de a pune lucrurile în mişcare, ceilalţi nu construiesc nimic. Nu oferă nimic la schimb. Doar dărâmă, încercând să obţină puterea pentru ei. Fără a se gândi că ei înşişi au în ochi bârna, mai mare, mai murdară şi mai puturoasă decât paiul din ochiul
celuilalt. Dar societatea se simte răzbunată adesea. Şi, uite aşa, am ajuns în punctul acesta în care tot mai mulţi spun că suntem într-o situaţie fără ieşire. Că, indiferent ce am face, lucrurile nu se schimbă. Că tot ei vor ajunge la butoane. Iar experienţele politice din ultimul deceniu tind să le dea dreptate celor care au dorit altceva. Atât doar că ei, fie nu s-au implicat până la capăt, fie, decât să continue ceea
ce s-a pornit de alţii, au încercat să radă din temelii totul, fără să pună nimic în loc sau
uitând că nu sunt singuri nici pe pământ, nici în corabie. Au fost, şi sunt însă unii care au rămas constanţi. Cu principii. Cu onoare. Şi care au conştiinţa împăcată. Şi în presă. Şi în politică. Şi în societate. Iar atâta vreme cât ne regăsim printre ei mai există o speranţă. Speranţa că nu vom micţiona pe ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, ci că, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor ce ne vor fi date vom lăsa ceva şi pentru urmaşii noştri. Chiar dacă asta va face ca gradul de frustrare al „formatorilor de opinie” şi al celor care văd în bani singura formă de împlinire să crească exponenţial. Pentru că până şi copiii lor, atâta vreme cât va mai fi o fărâmă de speranţă, s- ar putea să îi pună la zid. Iar ei ştiu asta. O simt, însă se dezmiardă în bani. Până în ziua în care onoarea, conştiinţa, principiile şi pregătirea profesională sănătoasă vor fi din nou la modă. Iar o vorbă veche spunea că „nu e mult până departe”. Mai ales când ai Cuvântul liber! Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea