„Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru libertatea aceasta pe care o avem şi s-o protejăm. Aşa ca şi pe un altar viu.” Clujeanul Marius Balo a absolvit Seminarul Teologic la Cluj-Napoca în 2001, apoi a urmat trei ani de master, tot în teologie, cu o bursă la Seminarul Ortodox Sfântul Vladimir din New York. Ulterior, se întoarce în Cluj, unde ajunge să lucreze la Institutul Român pentruPace (Patrir), din partea căruia apare menţionat în Strategia de Dezvoltare a oraşului Cluj, anterioară anului 2007. Între 2007 şi 2009, Balo ajunge să aibă o emisiune pe teme spirituale („De&Spre Viaţă”) la televiziunea clujeană NCN. În 2010, s-a stabilit în China, la invitaţia unui prieten, pentru a preda limba engleză la New Oriental, un sistem de şcoli private din China (Grupul de Tehnologie şi de Educaţie Xin Dong Fang). Clujeanul Marius Balo a fost arestat în Shanghai, China, în 2014, sub acuzaţia de fraudă contractuală, fiind acuzat că ar fi primit 80 de dolari de la un cetăţean chinez. După doi ani de arest preventiv, a fost condamnat în 2016 la 8 ani de închisoare. Cazul său a atras atenţia publicului după ce o firmă de PR şi o cunoscută casă de avocatură din Cluj au preluat cazul, evidenţiind faptul că, timp de 5 ani, autorităţile române nu s-au implicat în oferirea de asistenţă, în ciuda condiţiilor aproape inumane din penitenciarul de maximă siguranţă din Shanghai, unde acesta era încarcerat. Menţionăm că nu punem în discuţie aspecte ce ţin de vinovăţia lui Marius Balo. Este vorba de puterea de regăsire şi credinţa în Dumnezeu, în condiţii foarte grele, precum şi apărarea drepturilor cetăţenilor români în străinătate de către autorităţile române.
Interviul cu teologul Marius Balo a fost luat cu ocazia prezentării de către acesta a cărţii „Păturica roz”, în cadrul workshopului „Între sens şi non-sens: experienţa unui teolog în temniţele comuniste din China”, organizat cu prilejul Zilelor Universităţii „Dimitrie Cantemir”, prin amabilitatea Lect.univ. dr. Nelu Dorinel Popa.
Radu Iosof: Să începem cu o scurtă prezentare. Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Marius Balo?
Marius Balo: Sunt teolog de formare. După absolvirea studiilor de teologie, am ajuns în China urmând dorinţa de a ajunge într-un loc nou unde nu mă cunoştea nimeni. Era o încercare de a lăsa în urmă un trecut dureros, moartea mamei mele, şi de a lăsa în urmă această educaţie creştină religioasă pe care am primit-o şi pe care puneam oarecum vina pentru drama care s-a întâmplat cu mama mea. Am ajuns în China, profesor de engleză, 4 ani de zile, după care am fost arestat şi întemniţat.
R.I.: Înainte să pomenim de situaţia ta, care a dus la atenţia publică ce se îndreaptă spre tine, să revenim la educaţia ta. Ai absolvit seminarul teologic, eşti de formaţie teolog, cu învăţături creştine. Din cartea, la lansarea căreia am participat azi, am înţeles că, la un moment dat, ai căutat să te îndepărtezi de învăţăturile creştine. De ce?
M.B.: Motivul a fost boala şi moartea mamei mele. Am căutat un vinovat pentru aceasta. Eram obişnuit să fiu ocrotit şi iubit, aşa cum o face un părinte, şi în momentul în care m-am trezit singur, crescând un pic egoist, am căutat un vinovat şi pe cine am găsit eu vinovat? L-am găsit pe Dumnezeu vinovat de această pierdere şi am hotărât să ajung cât mai departe, să încerc să ajung cât mai departe de Dumnezeu şi de biserică, într-un loc în care să nu mă cunoască nimeni. Şi locul acesta a fost China.
R.I.: Revenind, prin urmare, la situaţia ce v-a adus în atenţia publicului: cum ai ajuns în China şi ce probleme aţi avut acolo?
M.B.: Am găsit exact ceea ce căutam, un loc în care mi se părea că Dumnezeu plecase de pe acele meleaguri cu mult timp în urmă, dar pentru mine reprezenta locul perfect, un loc în care, ca profesor de engleză, eram foarte bine plătit, îmi permiteam absolut orice, eram admirat de toată lumea, fiind un străin într-o mare de localnici şi ieşeai imediat în evidenţă şi toată lumea voia să fie în preajma ta, să se împrietenească, să înveţe engleză de la tine. Deci ai aşa un statut privilegiat din multe puncte de vedere, inclusiv financiar, şi pentru mine locul acesta reprezenta exact ceea ce îmi doream, un loc în care să nu mă mai găsească nici Dumnezeu şi să nu mă mai bată nimeni la cap să fac ceea ce voiam eu. Asta mi-am spus în momentul în care mama a trecut în lumea drepţilor: „Marius, de acum înainte poţi să faci ce vrei tu.” Nu sună atât de destructiv pe cât este de fapt, dar trăind ani de zile în această lume în care te laşi efectiv dus de val, dacă vine cineva şi te duce într-o parte, mergi; dacă vine altcineva, te duci în altă parte, mergi. Însă principiile lipsesc, că ceea ce te ţinea ancorat nu mai ştii. Trăieşti într-o ceaţă în care nu ştii unde îţi este adevăratul nord, iar lucrul acesta te duce, bineînţeles, la dezastru, că n-are unde să te ducă la lumină sau la un lucru bun. Aşa am ajuns şi eu la dezastru. După 4 ani de zile, printr-un cetăţean român pe care îl cunoscusem acolo şi care era stabilit de mai mulţi ani, lucra la o instituţie financiară, la o instituţie non-bancară care oferea credite. Îl angajaseră pentru că era străin. Din nou, această idee de a fi străin şi avantajele care decurg din aceasta. Prin el am ajuns şi eu în sfera acestei firme. Eram pur şi simplu acolo pentru a da un plus de legitimitate afacerii. A trecut un, doi, trei, patru ani de zile în care mergeam odată pe lună şi asistam la ceremoniile de semnare a contractelor de credite, după care, într-o dimineaţă, am fost ridicat de Miliţia economică din Shanghai, condus la sediul instituţiei, unde am fost legat de un scaun de metal 24 de ore, timp în care am aflat că se făcuse o plângere pentru nişte comisioane care nu se returnaseră clienţilor, despre care eu nu ştiam. Dar în locul acela, în cel mai înspăimântător moment al vieţii mele, consecinţa îndepărtării de Dumnezeu s-a arătat atunci în plină splendoare, în ghilimele spus, că eu, în cele 24 de ore, nu mi-am amintit nici măcar odată să spun: „Doamne, ajută-mă, Doamne, scapă-mă, Doamne, fii cu mine.” Aceasta e consecinţa îndepărtării de Dumnezeu atunci când ajungi în punctul cel mai vulnerabil al vieţii tale, în acel moment în care, în cea mai mare nevoie, tu nu-ţi aminteşti să-i ceri ajutorul, să spui: „Doamne, nu mă lăsa.” Aşadar, sunt convins că dacă mi-aş fi amintit, aş fi aş fi plecat acasă în ziua respectivă., cum a plecat colegul meu din firmă, un englez. Dar nu mi-am amintit spre ruşinea mea şi am fost condus la centrul de detenţie unde am aşteptat timp de 2 ani de zile să fiu judecat şi condamnat.
R.I.: În cei 2 ani de zile ai putut să iei legătura cu cineva din exterior?
M.B.: Din păcate, nu am putut să iau legătura cu nimeni, nu puteam să sun, nu puteam să scriu nimănui, nu puteam să contactez pe nimeni. A venit consulatul şi m-a vizitat de câteva ori.
R.I.: Dar consulatul cum a aflat de existenţa ta în centrul de detenţie?
M.B.: De fapt, am aflat pentru că, în momentul în care am fost arestat, mi s-a oferit această opţiune de a fi informat consulatul şi am acceptat. Bineînţeles, eram într-un punct în care aveam nevoie de orice fel de ajutor, însă, din nefericire, ajutorul acesta, atât de dorit, nu a venit, în sensul că persoana de la consulat, cel care m-a vizitat, consulatul României din Shanghai, a venit, a constatat situaţia în care eram, dar nu mi-a oferit niciun fel de sprijin, în sensul că şi-a făcut doar datoria de a mă vizita. Însă eu aş fi avut nevoie acolo şi de un sprijin în faţa autorităţilor.
R.I.: Ai avut un avocat în China, un avocat care să te înţeleagă în limba română sau în limba engleză?
M.B.: Avocat am avut şi a fost o mare greşeală să-mi cumpăr avocat, să-mi angajez un avocat. Am plătit toţi banii care-i strânsesem de ani de zile din predat, dar avocatul nu a făcut absolut nimic, pentru că ei nu au decât un rol decorativ. Nici avocatul, nici judecătorul nu au roluri active în proces.
R.I.: Deci ai avut, de fapt, un avocat local chinez.
M.B.: Da, am avut un avocat chinez. Este imposibil să găseşti altfel de avocat decât un avocat local. Iar acest avocat a umplut scaunul, locul care-i era rezervat, însă puterea ca să ajute avocatul nu are. Este pur şi simplu decorativ, la fel cum este şi judecătorul. Singurul care decide, persoana care îţi decide soarta, este miliţianul, iar în faza de judecată era procurorul, cel care decide cât timp urmează să petreci în temniţă. Nu există posibilitatea eliberării; odată ce ai intrat în malaxorul acesta, în maşina aceasta uriaşă de tocat carne, singura ta nădejde este să fii scuipat afară cât mai degrabă. În cazul meu, a durat 2 ani de zile, în măruntaiele acestei maşini teribile, să fiu condamnat. Dar am întâlnit persoane acolo care aşteptau şi de 10 ani de zile, închişi într-o cuşcă de 12m2, fără să poată să contacteze sau să scrie nimănui; pur şi simplu aşteptau. Un australian pe care l-am întâlnit acolo aştepta deja de 10 ani de zile să fie condamnat, să-şi afle condamnarea, să afle dacă este vinovat sau nevinovat. Vă daţi seama că nimeni din cei care sunt duşi acolo nu sunt găsiţi nevinovaţi. Toată lumea este găsită vinovată, pentru că nu poţi să ţii un om în astfel de condiţii ani de zile şi apoi să-l declari nevinovat. De aceea, cel care judecă, cel care te judecă, te condamnă şi te execută este unul şi acelaşi, miliţianul.
R.I.: Spuneai în cartea pe care ai lansat-o „Păturica roz” despre o păturică roz? Să spunem şi cititorilor noştri de unde vine denumirea cărţii?
M.B.: Într-adevăr, păturica roz este acel obiect pe care l-am primit în momentul în care am fost condus la centrul de detenţie şi dezbrăcat de toate hainele. Am rămas doar în lenjerie şi am fost introdus în prima colivie, pe un hol cu foarte multe uşi. S-a deschis prima uşă şi acolo am intrat într-un spaţiu de 12m2, de care pomeneam mai devreme, în care vieţuiau 12 oameni, toţi întinşi pe jos, acoperiţi cu nişte păturici roz. Am primit şi eu, la câteva minute, păturica mea. Bineînţeles, nu era o păturică nouă; era o păturică care fusese, probabil, folosită de zeci de alţi oameni înaintea mea, arăta şi mirosea îngrozitor. Şi cu acea păturică a trebuit să mă învelesc, nu era nici un pat, nici o piesă de mobilier, toată lumea dormea pe jos, iar la -10° C, la cât poate să ajungă temperatura în Shanghai, nu există nici un sistem de încălzire, doar acea păturică. Slavă Domnului că, în cei 8 ani de zile cât am fost întemniţat acolo, nu am avut nici măcar o răceală. M-a ferit Dumnezeu din acest punct de vedere, pentru că, dacă se întâmpla să te îmbolnăveşti, nu primeai mare ajutor. În marea majoritate a cazurilor, ţi se spunea să bei apă caldă pentru orice afecţiune, că era vorba de stomac, sau de cap, sau de plămâni, sau de rinichi, sau de picior; ţi se recomanda să bei apă caldă. Acesta era remediul universal: „Bea apă caldă!” Într-adevăr, erau nişte butoaie de unde ne puteam lua această apă caldă, pe care o schimbau în fiecare zi. Acesta era medicamentul tradiţional: apa caldă. Aşa că, slavă Domnului, nu am suferit şi nici măcar o durere de măsele.
R.I.: Şi în afară de apă caldă, cum ai rezistat în condiţiile respective 2 ani în centrul de detenţie şi ulterior în închisoare, după ce ai primit hotărârea judecătorească?
M.B.: Am rezistat cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mine a fost hotărâtor, a fost providenţial acest rol pe care l-a avut credinţa şi biserica în viaţa mea. A fost o binecuvântare faptul că am crescut într-o familie creştină, unde am fost dusă de mică la biserică şi am avut acest sprijin în momentul în care mi s-a luat pământul de sub picioare. Pentru că asta s-a întâmplat în momentul în care am fost aruncată acolo în colivia aceea, unde nu ştiam cât trebuie să rămân, câţi ani de zile trebuie să aştept. Vă pomeneam de cazul australianului care aştepta acolo de 10 ani să fie judecat. În orice moment, orice era posibil; era posibil să fie eliberat sau era posibil să fii condamnat la moarte şi apoi executat. În China există pedeapsa capitală şi pentru cazuri financiare. Nu trebuie să fi dat în cap nimănui; pur şi simplu, suma de care eşti acuzat, dacă suma de care eşti acuzat că ai furat sau delapidat este de ajuns de mare, şi asta ei o hotărăsc, atunci poţi să fii condamnat chiar şi la moarte. Treci mereu într-o stare din aceasta febrilă, de spaimă, pentru că nu ştii, nu ştii dacă mai prinzi încă o zi, nu ştii dacă acel gardian care se opreşte în faţa uşii şi introduce cheia aceea uriaşă în broască, nu ştii dacă vine după tine sau dacă vine după altcineva şi urmează să te elibereze sau urmează să te omoare. Iar acolo am înţeles chiar din primele zile cât de importantă este credinţa aceasta în Dumnezeu. Primii care cedau erau întotdeauna ateii, cei care nu credeau în Dumnezeu, asiatici în principal, oameni pentru care partidul era instanţa supremă. Iar cei care reuşeau să înfrunte momentele acestea teribile, de spaimă şi de disperare, deznădejde, erau chiar cei care aveau această idee că deasupra partidului există o entitate care a permis partidului să te ţină acolo cu un scop. Budiştii, musulmanii, creştinii, oameni care credeau în Dumnezeu erau cei care reuşeau să reziste. Atunci mi-am dat seama cât de importantă este rolul credinţei în viaţa noastră.
R.I.: Ai refuzat totuşi să faci apel. De ce? Care sunt motivele care au dus la această decizie?
M.B.: Am refuzat să fac apel după ce l-am întâlnit pe acel australian care era deja de 10 ani acolo şi încă nu fusese condamnat. Nu există nicio lege care să reglementeze durata de timp pe care tu trebuie să o petreci întemniţat. În acea colivie poţi să fii ţinut o lună, un an sau 10 ani. Totul este judecat în mod arbitrar de către miliţianul de serviciu; el hotărăşte sau secretarul de partid, ei hotărăsc durata aceasta. În cazul meu a fost 2 ani, în cazul australianului erau 10. Dacă ar fi fost să depun această cerere de a mi se rejudeca speţa, de a fi reevaluată condamnarea, ar fi însemnat să continui să petrec timp acolo în acea colivie, neştiind cât timp trebuie să aştept: încă un an, încă doi, încă 10. După 2 ani de zile simţeam că, dacă mai stau o singură zi închisă acolo, îmi voi pierde minţile. Şi atunci, în momentul în care am aflat condamnarea, am cerut oarecum, aşa, într-un mod hilar, am putea spune, dar eu am cerut: „Vreau să merg la închisoare, vă rog, daţi-mi în drumul”.
R.I.: Era ceva neobişnuit.
M.B.: Da, „nu fac apel, sunt de acord, trimiteţi-mă la închisoare”. Bineînţeles, aveam şi opţiunea aceasta care fusese comunicată de către consulat, opţiunea odată ajuns în temniţă, opţiunea de a face o cerere către statul român şi de a fi transferată în România pentru a-mi continua aici, în legile şi după legile noastre, restul de pedeapsă. Şi acesta a fost lucrul care mi-a dat oarecum o nădejde. Asta, chiar dacă cifra aceea de 8 ani de zile era ceva care mă speria, însăşi prin durata aceea de timp, pe care mintea noastră nu poate s-o cuantifice. Noi putem să ne imaginăm cam cât ar dura o săptămână sau poate o lună, dar mai mult de atât, minţii noastre este imposibil să cuantifice cât înseamnă 8 ani de zile, cât trebuie să aştepţi, iar acest lucru, bineînţeles, că te sperie. Dar eu am avut mereu această nădejde că voi fi transferată, adusă în România şi, bineînţeles, judecată după legile româneşti sau legile româneşti să se aplice cazului meu şi să fiu eliberată. Am făcut această cerere; mi-a fost aprobat transferul, după ce povestea, după ce cazul meu, a devenit public în 2019. Timp de 3 ani am scris 300 de scrisori. Nu mi-a răspuns nimeni. Am început de la preşedinte în jos; am scris peste tot pe unde m-am gândit că aş putea să primesc ajutor, dar n-am primit niciun răspuns, în afara unuia singur: de la Mitropolitul Andrei al Clujului, om pe care nici nu-l cunoşteam. Dar în momentul în care povestea mea a devenit publică, s-a implicat o casă de avocatură din Cluj. Imediat, deţinătoare a portofoliului de la Justiţie, doamna Ana Birchall, din acel moment a reacţionat; în trei luni de zile a obţinut transferul. Urma să fiu adusă acasă, dar a început pandemia…
R.I.: Să fi fost tot mâna Domnului?
M.B.: Da, da, sunt convinsă de acest lucru. A trebuit să termin acolo ce am avut de terminat, să vină acasă un om liber şi am văzut acest lucru prin prisma faptului că am fost eliberată în ziua de Paşte. Am ajuns acasă în ziua de Paşte, 24 aprilie 2022. În dimineaţa acelei zile am înviat şi eu oarecum din cuptorul acela babilonic al durerilor mari.
R.I.: Din câte ştii, mai există şi alţi cetăţeni români în aceeaşi situaţie ca şi tine?
M.B.: Da, mai este o fată! Am aflat de ea a doua zi după ce m-am întors acasă. M-a sunat un domn, tatăl unei fete de 28 de ani din Bucureşti, Alina Apostol, care este şi ea întemniţată acolo şi este deja închisă de aproape 7 ani de zile. Este un caz foarte asemănător cu al meu. Era traducătoare la o firmă în Bucureşti, iar şeful ei, împreună cu doi asociaţi, cumpărau nişte apartamente cu un card de credit care nu avea acoperire. Au găsit cardul de credit în poşeta ei şi, prin prisma acestui fapt, au condamnat-o, considerând-o lidera grupului infracţional. A fost condamnată la 13 ani şi jumătate. Am aflat de ea în momentul în care avea deja 5 ani de zile în temniţă. Anul trecut am făcut povestea ei publică din dorinţa de a o ajuta să se transfere, aşa cum mi-a fost şi mie aprobat transferul, să se transfere în România. Dacă ar veni astăzi acasă, ar fi eliberată. Din păcate, autorităţile s-au mişcat încet, nu, nu a mai existat celeritatea care a existat în cazul meu, sau se mişcă foarte greu acum; este nevoie de acceptul părţii chineze, iar dacă din partea română nu există o presiune, ei nu vor reacţiona prea curând. Din păcate, nu există interes faţă, din ce am aflat în ultima perioadă, şi-a pierdut chiar dinţii din gură din pricina inaniţiei. Este un regim mult mai dur la care sunt supuse femeile decât era cel în care am trăit eu timp de 8 ani de zile.
R.I.: Ai reuşit să iei legătura cu Alina? Se poate ţine legătura cu ea printr-o modalitate: prin consulat sau prin alte modalităţi?
M.B.: Eu, personal, nu am reuşit să iau legătura cu ea. Sistemul penitenciar unde este ea închisă este diferit faţă de cel unde am fost eu închis, în sensul că are dreptul la un singur telefon pe lună, în care poate vorbi doar în limba engleză, la un număr care a fost preînregistrat. Deci nu poţi să suni pe cine doreşti. Vă daţi seama, îl sună pe tatăl ei şi poate vorbi doar în limba engleză! El trebuie să aducă mereu un traducător pentru ca să poată să comunice cu ea. E o situaţie disperată, mai ales că viaţa ei atârnă de un fir de aţă, şi fac pe această cale şi eu un apel către toţi cei care pot să ajute în acest caz; este vorba de un om, o fată, atât de tânără, care este un cetăţean…
R.I.: Un cetăţean român…
M.B.: Un om care suferă deja de aproape 7 ani de zile, indiferent dacă ar fi fost vinovată sau nevinovată, şi a plătit deja cu vârf şi îndesat, în 7 ani grei de temniţă, toate păcatele. Să o aducem acasă, până nu o vom aduce acasă într-o sticluţă, pentru că asta se întâmplă cu cei care îşi pierd viaţa acolo, sunt arşi, şi o parte din cenuşă este înmânată aparţinătorilor.
R.I.: Să sperăm că nu va fi aşa! Ce v-a dat speranţa? Ce v-a determinat să speraţi în continuare că va fi totul bine?
M.B.: Speranţa mi-a venit din această încredinţare că nu sunt singur. Din primul moment, cum am ajuns acolo, în centrul de detenţie, în prima noapte, am primit această încredinţare divină, a faptului că, în ciuda deciziei mele de a fugi de D-zeu, de a încerca să ajung într-un loc cât mai îndepărtat, în care să nu mă găsească D-zeu, am primit această încredinţare că D-zeu era cu mine acolo, în celula respectivă, în cuşca respectivă, şi a fost mereu cu mine. Această încredinţare mi-a dat nădejde, mi-a dat curaj şi a venit în chiar primul moment. Sunt convins că dacă m-ar fi lăsat poate doar două sau 3 zile în deznădejdea aceea care plutea în locul respectiv, mi-aş fi pierdut minţile. Vedeam oamenii în jurul meu care îşi pierdeau minţile, căutau un perete de care să se izbească cu capul, pentru că aveau nădejdea că vor muri şi vor scăpa de presiunea aceea imensă. Pentru mine nădejdea aceasta a fost: faptul că D-zeu este acolo cu mine! El nu m-a părăsit, cu toate că eu l-am părăsit pe el, dar vedeţi, asta este prerogativa aceasta a divinităţii. Nu gândeşte cum gândim noi lucrurile.
R.I.: Apropo de gânduri, care au fost gândurile tale când ai venit în ţară: bine că am scăpat, m-aş mai întoarce în China…
M.B.: Bine că am scăpat! Slavă Domnului că am scăpat! De întors, m-aş întoarce, însă va trebui ca sistemul acesta să dispară înainte ca să pot să revin. Mi-am făcut mulţi prieteni acolo. Am întâlnit oameni minunaţi. Trebuie delimitat foarte clar între sistem şi oamenii care locuiesc în acea ţară. Sunt nişte oameni, cum suntem fiecare dintre noi, care au năzuinţe, au aspiraţii. Au nevoie să primească această îngăduinţă: de a merge atât cât pot să meargă, să nu le fie retezată năzuinţa. Vedeţi dumneavoastră, există un proverb acolo, în China, care spune foarte elocvent: „cuiul care iese în evidenţă atrage ciocanul”. Deci toată lumea trebuie să fie uniformă, să existe această uniformizare. În schimb, slavă Domnuluică noi ne-am născut în România, unde, aşa cum este în sistemul nostru democratic, la început şi cu greu lucrurile se împlinesc. Dar avem totuşi nepreţuita libertate de a spune ceea ce gândim, de a face ceea ce dorim. Doar un exemplu vă dau: în momentul în care am făcut publică povestea Alinei, în urmă cu un an de zile, am mers în faţa Ministerului Justiţiei de la Bucureşti, am chemat toţi reprezentanţii presei, le-am arătat fotografia, le-am povestit despre fată şi le-am spus „ăştia dinăuntru nu-şi fac treaba şi o lasă pe fată să moară acolo”. Nu mi s-a întâmplat nimic, în sensul că, dacă aş fi fost în China şi aş fi făcut acest gest, în 10 minute ar fi tăbărât pe mine miliţenii şi m-ar fi luat, şi n-aţi mai fi auzit niciodată de mine. Aş fi fost ras de pe faţa pământului. Însă, în România, am avut şi am această libertate de a spune lucrurile. Bineînţeles, nici n-am primit ajutorul pe care îl speram, dar măcar am putut să spun aceste lucruri fără să sufăr consecinţe.
Asta este un lucru extraordinar şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru libertatea aceasta pe care o avem şi s-o protejăm. Aşa ca şi pe un altar viu.
R.I.: Mulţumim pentru amabilitatea de a acorda acest interviu cititorilor ziarului Cuvântul liber. Multă sănătate şi succes şi să sperăm că Alina Apostol va fi eliberată sau cel puţin transferată în România.
M.B.: Mulţumesc şi eu!
Interviu realizat de Radu Iosof
