Scriam cu ani în urmă, într-un cotidian care astăzi, din păcate, nu mai există, despre cum îmi imaginam ce frumos ar fi dacă toate organele de presă din acest oraş s-ar coaliza şi, timp de o săptămână, nu ar mai difuza ştiri cu şi despre oameni politici. Ideea îmi venise în 2012, tot într-o perioadă electorală, când cei din PSD ne plimbau săptămânal la tot felul de conferinţe de presă în care ne spuneau lucruri care nu se verificau ulterior. Să vă explic puţin cum lucram noi atunci. Mergeam la conferinţa de presă organizată de X. Respectivul declara o serie de lucruri la adresa lui Y, de cele mai multe ori adversar politic. Prin urmare, trebuia să ne deplasăm la Y să-i cerem punctul de vedere faţă de declaraţiile lui X. O altă situaţie era reprezentată de materialele ce privesc proiecte sau aspecte ce intrau în competenţa unei autorităţi publice. În acest caz aveam nevoie ca o persoană autorizată din cadrul instituţiei cu pricina, de regulă conducătorul ei, să ne dea o declaraţie cu privire la subiect. „Buba”, ca să mă exprim aşa, era că nu toate întrebările noastre erau pe placul celor aflaţi în faţa camerei de filmat sau reportofonului. Nu o dată reacţia acestor indivizi a fost să ne întoarcă spatele. La propriu chiar. Acum, eu înţeleg dacă persoana nu doreşte să comenteze. Îmi spune pe înregistrare că nu doreşte şi aşa îl trec la ziar. Dar, vedeţi, dragi cititori, nu toată lumea are decenţă şi respect. Mai mult chiar, se supără foarte tare dacă participă la vreun eveniment şi nu-i bagi în seamă. Pe principiul, când întrebarea nu-ţi convine îmi întorci spatele, când tai vreo panglică trebuie să fiu acolo în poziţie de drepţi şi să scriu ce frumos şi deştept eşti. Astăzi politicienii preferă comunicare pe reţele de socializare. Acolo pot posta ce vor ei, dacă cineva îi deranjează în comentarii poate fi blocat şi pot sta liniştiţi în bula lor virtuală. Acum, ideea mea utopică de a-i ignora nu ar avea chiar niciun rezultat. Mai rar organizează conferinţe de presă. Chiar foarte rar. Pe unii actuali parlamentari, de exemplu, nu i-am văzut deloc în ultimul mandat în vreo conferinţă în teritoriu. Şi banii de promovare în campanie tot în mediul on-line au ajuns în cea mai mare parte. Vedeţi, aici ei pot păstra iluzia că sunt iubiţi şi apreciaţi de oameni, că sunt văzuţi şi adminiraţi, de parcă Like-urile de pe Facebook sau cei care dau Follow pe Istagram sunt tot atâtea voturi în urnă. Când văd postările lor îmi răsare în gând un singur cuvânt. Aroganţa. Adică acea atitudine exagerat de mândră şi de dispreţuitoare pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alţii. Cam aşa spune DEX-ul. Eu aş spune că, în dicţionarul cu pricina, la definiţia acestui cuvânt ar trebui pusă poza clasei politice de azi. Această atitudine care pare că pune stăpânire pe aproape toţi cei care ajung să-şi aşeze vremelnic posteriorul pe vreun fotoliu, indiferent că şezătorul cu pricina e de nivel local sau naţional. Doar prin această aroganţă pot eu să-mi explic lejeritatea cu care oameni care s-au înjurat pe faţă în campanie fac acum alianţe? Cum altfel pot cataloga atitudinea unor aleşi pe care nu i-a auzit nimeni 4 ani şi acum lansează bombe la ordinul şefului de partid? Şi cum altfel să definesc zâmbetele superioare ale proaspeţilor aleşi locali. Odată ajunşi în fotoliile de care vorbeam mai sus, aceşti „distinşi” uită de unde au plecat, la fel cum uită şi de cei care i-au votat pentru a se lăfăi în „puful” confortabil al funcţiei. Brusc, te privesc de pe piedestalul lor (de carton, de altfel, dar tot piedestal se cheamă, n.r.) şi uită sau nu ştiu că un om cu adevărat mare, un om de stat, un om sigur pe el, pe realizările sale din trecut, un om conştient de responsabilitatea pe care o poartă şi încrezător în capacitatea sa de a Face cu adevărat ceva, trebuie să fie, înainte de toate, modest – pentru că, nu-i aşa, Acta Non Verba!
Sanda Viţelar