Motto:
„Drumul mântuirii trece prin istorie”
(Nae Ionescu, Lagărul de la Miercurea-Ciuc)
Prin apel la memoria unor veterani ai Războiului Reîntregirii şi participanţi la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, ne propunem să lămurim unele aspecte concrete ale momentului istoric. Dacă în cazul primilor doi interlocutori, mureşeanul Ştefan Boroş şi moldoveanul „ardelenizat” Teodor Covătariu, consideraţiile sunt subiectiv-emoţionale, retrospectiva lui Eugen Hulea beneficiază de girul şi de expertiza istoricului. Esenţială este intersectarea ideii elitei, a forţei intelectualului cu voinţa poporului, a maselor. Fericita convergenţă a voinţei nestrămutate a unui neam cu clarviziunea şi dăruirea unei elite devotate trup şi suflet patriei originare, într-un act energic al întregii naţiuni, nu putea avea altă finalitate.
Substanţial şi demn reprezentat la Alba Iulia judeţul Mureş, purtând şi reverberând aceeaşi solie izvorâtă din voinţa unanimă a sufletului de român de alăturare a suflării româneşti: 101 delegaţi au fost prezenţi în „Capitala Unirii”, Alba Iulia, în „Duminica Sfântă a Ţării”, 1 Decembrie 1918. Li s-au alăturat delegaţilor oficiali câteva mii de voluntari, fără convocator şi fără apel, răspunzând exclusiv imboldului inimii, semnând plebiscitar istoricul act. Din cei 101 delegaţi, 78 au fost aleşi de popor, prin vot universal şi egal, în cadrul a 15 cercuri electorale austro-ungare ale vremii, iar 23 numiţi de nuclee reprezentative ale vieţii româneşti. 70 titulari, 31 supleanţi. 97 bărbaţi, doar 4 femei. Cea mai consistentă a fost delegaţia reghinenilor. Cercurile electorale târgumureşene i-au desemnat pe Aurel Baciu, Titu Rusu, Ioan Viciu, Dumitru Holom, Ştefan Buzan, Ioan Roman, George Chinezu, Dumitru Buja, Ştefan Togănel şi Savu Husariu.
Interlocutorii mei, extraşi acum, „cu uz didactic”, din fila de istorie, nu au figurat printre cei aleşi să participle la Alba Iulia, dar au fost prezenţi cu fiinţa şi sufletul de român. I-a trimis datoria ostăşească, finalizându-şi, astfel, apoteotic, cariera de luptători în tranşeele Războiului Reîntregirii.
Un drum fundamental prin geografii, dar şi prin istorii, dătător de experienţă cum niciun alt moment, fie şi crucial, al vieţii nu li s-a dovedit pe măsură, ca fond de experienţă: RĂZBOIUL. Rememorat, în detalii bulversante pentru neautorizat – ziua, anul, localitatea, tovarăşi (camarazi), inamici, cu nume-prenume. Tactici de luptă, situaţii-limită, fapte eroice, explozii de obuze şi grenade, împuşcături în rafală, salturi înainte jalonate de cadavre şi mutilaţi, supravieţuitori, între viaţă şi agonie. Războinicului mureşean cu numele VICTORIEI, Victor Boroş, viaţa i-a oferit şansa de a spăla imaginea ororilor zeului Marte cu icoana Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.
„Acum, ajung acasă. Am cumpărat alimente, că veneam spre casă. Am ajuns la Szolnok, Oradea, Războieni. În Tîrgu-Mureş – gripă spaniolă (era cam prin 25 noiembrie); mulţi oameni atinşi de flagel. A ucis cât jumătate din front. Sosit acasă, a venit la mine o gardă din Tîrgu-Mureş, Comandant era unul Suciu Niculae, din Sângiorz, pretin cu tata. Şi io îl cunoşteam. – Tu să te duci – a zis – la Ungheni, să cercetezi ce este, apoi vii şi raportezi. Tata-preot, puţini enoriaşi, 30-40 de familii de români (comună ungurească), şi ăia fricoşi, nepregătiţi să meargă la Alba. – Mă duc io, tată! – Bine, numa’ să nu afle satu’!
Am plecat pe 30, seara. La Alba – atâta lume, de nu puteam răzbi. Aglomeraţie, numa’-numa’. Am stat, am ascultat. Cunoscuţi n-am întâlnit, dar toţi erau de-ai mei! Bucuria – comună. Şi neînchipuit de mare! Spre casă, seara; câte amintiri… Am venit apoi la Tîrgu-Mureş, să raportez. Atâta am fost eu în Garda Naţională. I-am spus locotenentului Suciu: «Uite, baciule Niculiţă, ce-am aranjat». Aveam 20 de ani, născut în 1898”.
Teodor Covătaru:
„Îs născut în Moldova, comuna Boroaia, judeţul Suceava. Am fost luat în armată pe 15 noiembrie ‘916. Regimentul 4 artilerie Roman. După instruire, repartizat la regiment activ pe front, pe lângă Oneşti. Am luptat la Cireşoaia, Târgu-Ocna, Slănic, Grozeşti. După luptele din ‘917, odată s-a rupt frontul, inamicul a prins toată divizia la Mărăşeşti. După zece zile, s-a restabilit frontul şi ne-am întors la Grozeşti, că nemţii concentraseră armata. Am izbutit sa rupem frontul la Slănic. Ne-am reîntors la Târgu-Ocna. 15.000 de prizonieri nemţi. S-a restabilit frontul, nemţii s-au retras. Am luptat alături cu ruşii; sub timpul ţarist, nu erau încă socialişti. Am dus cât am putut războiul. Deodată, nemţii au cerut armistiţiu. Să le dăm vagoane să se ducă acasă. Se răspândise vestea că în ţară la ei au intrat francezii şi englezii. Atâta vorbesc despre război.
După terminarea războiului, am fost aleşi vreo 40 de militari, în frunte cu generalul Moşoiu, să mergem să eliberăm Ardealul. Duşi la Sibiu. Dezrobirea Ardealului… S-a format comandamentul. Din oraş în oraş: la Alba Iulia, la Cluj, Oradea, Debreţin, Budapesta”.
Momentul Marii Uniri l-a aflat şi pe tânărul Teodor Covătaru în misiune, în strai ostăşesc. De la Sibiu, a fost trimis la Alba Iulia, pentru pază, împreună cu 40 de camarazi. Era primul contact al moldoveanului cu Ardealul. Cum a receptat momentul:
„Nici nu poate să vorbească omul ce bucurie era pe românii noştri… Unde vedeam un soldat cu uniformă maghiară, ne apropiam civilizat de el şi-l întrebam: – D-ta cu ce ocazie eşti, cine eşti? Spunea : – Eu sunt român, n-am avut alte haine. De pe front, am venit direct la Alba Iulia.
Sunt născut moldovean şi îmbătrânit ardelean. Şcoala – la Cluj. Acolo, mi-am găsit soţia. Mi s-a cerut să dau o declaraţie că voi servi ţara unde m-o trimite. Am avut noroc s-ajung la Tîrgu-Mureş. Un medic şvab, nu ştia o boabă româneşte, mă tot întreba ce-am căutat eu aici din Moldova. 38 de ani mi-am facut datoria, ca felcer, aici. M-am simţit mereu acasă. Mi-am făcut o căsuţă. Şi-am făcut Unirea”…
Impresionantă înşiruirea trebuinţelor vitale împlinite – armată, şcoală, meserie, soţie, căsuţă şi… UNIREA.
Dincolo de trăirea directă şi sinceră, la apogeul emoţiei, a momentului astral al ţării, rezonanţa evenimentului capătă altă anvergură în percepţia şi retrăirea tânărului de doar 19 ani atunci, ajuns la vârsta senectuţii, Eugen Hulea. Dar şi alte conotaţii în analiza istoricului, profesiune pentru care a optat după „lăsarea la vatră”. Element şi factor determinant al implicării fără rezervă este şi baştina sa: născut la 18 septembrie 1899, la Galda de Jos, Alba. Glasul pământului era bine şi corect receptat de vlăstarul unei familii de preoţi – români adevăraţi, luptători cu acut simţ al dreptăţii -, glas amplificat în şcolile Blajului şi fundamentat ştiinţific în universitatea clujeană, amprentându-l ca intelectual patriot şi angajat, fără a uita nici umilinţele puiului de român „educat” o vreme la Liceul romano-catolic din Alba. Reconversia profesională a filologului clujean încununat cu „Magna cum laudae” în istoric o valida Parisul.
Intuind corect răscrucea de vremuri, fostul ofiţer din armata austro-ungară s-a înrolat, fără ezitare, în Garda Naţională din Bucium, punându-se la dispoziţia vrednicului căpitan Florian Medrea, comandantul Legiunii Române Alba Iulia, încredinţându-i-se misiuni patriotice importante. Alături de alţi intelectuali patrioţi, a colindat satele judeţului, organizând şi pregătind poporul pentru Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Şi această zi de sărbătoare l-a aflat la datorie: a comandat o companie de gardişti, cu misiunea supravegherii căilor de acces în oraş dinspre Teiuş şi Zlatna. Legat de post timp de 12 ore, nu a putut lua parte direct la istorica adunare, dar a văzut cu ochii proprii uriaşul pelerinaj spre Cetatea Albei Iulii şi a auzit ecoul prelung şi puternic al glasurilor mulţimii adunate pe Platoul Romanilor, aclamând Unirea cea Mare, pe care o consideră cea mai înălţătoare clipă din viaţa sa.
Viaţa mi-a oferit şansa să-l întâlnesc la a 60-a aniversare a Marii Uniri, la Alba Iulia (1 Decembrie 1978). L-am abordat ca radioreporter; într-o confesiune sinceră şi emoţionantă asupra evenimentului trăit în tinereţe, am clarificat faţete scoase în lumina adevărată în retrospectiva timpului şi din perspective istoricului, pe care le redăm, acum, fragmentar1.
„De fapt, n-a fost sărbătoare; cuvântul ar fi impropriu, sau puţin expresiv. Piaţa mare a oraşului, care singură putea cuprinde 100.000 de oameni, era arhiplină. Lumea era de un entuziasm greu de descris. Entuziasm care a debordat toate limitele şi s-a manifestat prin cântece, prin oratori pe care-i ridicau pe umeri, tarafurile de muzicanţi cu care venea fiecare sat; trebuie să ştim că s-a venit într-o ordine exemplară. Satele aveau în frunte pe conducătorii lor, de obicei, preoţi, învăţători. Urmau bărbaţii bătrâni, pe urmă, cei mai tineri, femeile ş-apoi copiii. Veneau cu cântece şi într-o ţinută pe care n-am mai văzut-o de-atunci la nicio adunare populară, cu toate că am văzut chiar destul de multe şi aşa-zis «bine organizate». Adunarea de la 1 Decembrie n-a fost adunare organizată de cineva anume; a fost o manifestare spontană de proporţii unice, cu toate că timpul a fost mohorât. Soarele, despre care unii dintre istoricii de astăzi vorbesc, a fost tot timpul ascuns după nori, dar, de fapt, n-a fost frig adevărat, ger: o zi de iarnă începătoare, pe care însă nimenea nu o lua în seamă.
Probă că, începând cu 29, cu 30 noiembrie mai ales, seara, câmpul pe care azi se întinde noua Alba Iulia era acoperit de zeci de mii de oameni, veniţi din toate părţile, care se încălzeau pe lângă nişte focuri firave, cântau, spuneau glume”.
A mai trecut, astfel, o noapte! Ziua, clipa. Definiţi ambianţa receptării veştii celei mari.
Un entuziasm frenetic. Cuvântul să nu vi se pară exagerat. Aşa a fost. Oraşul se cutremura de ,,vivat”-urile mulţimii, de entuziasmul acesteia – cum am spus – frenetic, dezlănţuit, care a durat tot timpul, până spre seară, şi s-a molcomit treptat, pe măsură ce satele se reîntorceau spre casă. Entuziasm, lume multă, ordine perfectă; de fapt, se zice că adunarea a fost constituită după asemănarea adunării din 3-15 mai de la Blaj, în formă de stea, cu o serie de drumuri, 4 sau 14, nu se ştie sigur; estrade, de unde se vorbea poporului, în timpul cât delegaţii erau în Sala Unirii. Şi au luat cuvântul cu o aprobare care, e inutil să mai spun, a fost şi ea tot atât de extraordinară la hotărârea de a ne uni cu ţara, cu România, fără condiţii.
Impresionant cadrul general, emoţionant pentru un tânăr, unul dintre cei mai tineri membri ai Legiunii Alba, încredinţată cu paza, cu ordinea. De-ar fi să fixăm câteva instantanee, câteva cadre, filtrate prin ,,ochiul” istoricului, al muzeografului care aveaţi să deveniţi?
Mi-aduc aminte, unul dintre moţi, Săntruţu al Lupului, bărbat voinic, trecut de 60 de ani, însă în plină vigoare, desemnat port-drapel. A săltat în şa, şi-a vârât drapelul în cizmă cu aşa înverşunare, de i s-a crăpat tureatca. Sau semnele de bucurie pe care şi le schimbau cei din tren cu cei de pe şosea. Multe asemenea gesturi a surprins unicul fotograf de pe Platoul Romanilor, Samoilă Mîrza.
Prin participare, desfăşurare, dar mai ales prin semnificaţii şi finalitate – un act energic şi acesta al naţiunii române.
Orice act istoric presupune două componente: indicaţiile elitei cărturăreşti şi masa care primeşte mesajul şi îl îndeplineşte. La 1 Decembrie, au venit din Maramureş, de la Tăşnad, din cele mai extreme puncte ale Ardealului. Cu trăsura, pe jos, cu trenul, cu toate mijloacele posibile. Înfruntate o serie de dificultăţi, ameninţări; au fost cazuri când li s-a cerut trenurilor să dezarmeze, fiindcă veneau şi membri ai gărzilor, ai unităţilor străine, militari care mai trăgeau asupra trenurilor. Unii îşi luau rămas bun, în ideea că nu se vor mai vedea. Circulau şi trenuri blindate duşmane Unirii. N-a fost lucru chiar atât de uşor. Participarea a fost riscantă, însă toată lumea a dat la o parte aceste riscuri, şi-a luat inima în dinţi, venind la Alba. Un exemplu: un cărturar din Sălişte, când să se îmbarce într-un tren special Sibiu – Alba, cineva i-a spus că i-a murit tatăl. El: ,,Bine, mă întorc, diseară sau mâine, faceţi cele de cuviinţă, eu nu pot lipsi de-acolo”!
Dinspre riscul asumat cu încrâncenare, n-a fost tocmai sărbătoare, chiar dacă oamenii au ştiut converti clipa în cea mai mare biruinţă a tuturor timpurilor de lacrimi româneşti.
Cuvântul sărbătoare ar fi impropriu, sau puţin expresiv, nu se ridică la înălţimea Adunării. De fapt, n-a fost sărbătoare. Nu s-a băut o picătură. Nu, ca după tradiţie, boi la frigare. Prin suflet, entuziasm, dar dintr-ăsta cum n-am mai avut nicicând.
Un edificiu, ca să dureze – spuneaţi – trebuie să intersecteze ideea elitei cu voinţa poporului. Momentul – ilustrativ!
Una dintre convingerile mele de-o viaţă: când forţa intelectualului a fost pusă în slujba intereselor poporului, iar poporul i-a acordat întregul credit, iniţiativele au izbutit. Nicio ingerinţă nu-l poate abate de la crezul său că este în serviciul unei cauze naţionale.
Fericita convergenţă a voinţei nestrămutate a unui neam cu clarviziunea şi dăruirea unei elite devotate trup şi suflet patriei originare, într-un act energic al întregii naţiuni, nu putea avea altă finalitate. Ideea înmănunchierii provinciilor româneşti într-un stat naţional unitar a avut o aderenţă de 99%, românilor raliindu-li-se şi alţi etnici conlocuitori, mai puţin maghiarii, care, ştiind ce pierd, nu s-au împăcat cu idea de drept şi dreptate istorice. Trebuie subliniat rolul de factor coagulant şi stimultiv al elitelor, al inteligenţei, de la preot şi învăţător la cărturarul de aleasă ţinută.
Destinul l-a aşezat şi pe distinsul istoric Eugen Hulea – „unul dintre cei mai distinşi cărturari ai oraşului Alba Iulia şi ai judeţului Alba”2 – la locul meritat. În Alba Iulia, oraşul său de suflet, el dă nume unei străzi din zona centrală a oraşului: Str. Prof. Eugen Hulea, 510128, în bună vecinătate cu Marcus Aurelius şi Horea. Militant activ astrist, era firesc să-i reverbereze numele şi despărţământul alban al ASTREI. Sunt doar două dintre componentele perpetuării memoriei compatriotului nostru, care „a cinstit cu vrednicie şi demnitate titlul de profesor”3, încununându-l şi potenţându-l cu activitatea de cercetător al istoriei neamului, el însuşi contribuabil al unui capitol esenţial al istoriei noastre, ca veteran al Marii Uniri. Ţinută dreaptă, impunătoare, capacitate intelectuală neerodată de timp până la final, pe 22 iunie 1982, la respectabila etate de 83 de ani (născut la 18 septembrie 1899). „Competenţă, rigurozitate şi pasiune în domeniul cercetării istoriei; omenie, cinste şi corectitudine în toate împrejurările”, sintetizază sursa citată.
Honor et Patria!
1.Interviul a fost difuzat pe postul de radio Tîrgu-Mureş sub titlul Martori şi înfăptuitori ai Marii Uniri; istoricul Eugen Hulea rememorează şi publicat în volumul Mihai SUCIU, Obligaţi timpului lor, Ed. ARDEALUL, 2015, p.p. 209-211.
2.N. JOSAN, Ioan I. ŞERBAN, Profesorul Eugen Hulea (1899-1982), Revista „Apulum”, nr. XXI (1983).
3.Ibidem.