Note de reporter la Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti

Acest vers din poemul Melancolie este proiecţia eminesciană în posteritate. Îi vom rosti numele cu o străină gură sau prin sacră trăire şi cugetare, simţind cum Poetul ne salvează din mediocritate, făcându-ne să ne întrebăm dacă-l merităm astăzi, dacă-l aşezăm în umbletul nostru întru speranţă şi bucurie? În locul laudelor (Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură …e finalul poemului Scrisoarea II), Poetul ne îndeamnă să-l vedem între răsărituri şi apusuri de soare ( v. articolul Un an nou, publicat în Timpul, 1 ianuarie 1883), câştigând mărimea lui Dumnezeu şi astfel scăzând deşertăciunile lumii, ca izvor de ură şi dezbinare; la fel înţelegând mersul lumii cu enigmele sale, în prăpastie căzând cei care nu sunt în stare să le dezlege.
Povestidu-l astfel pe Poet, cel călătorind pe mări de foc ca să ajungă în Patria Acasă, profeţând „Sus inimile-n veac”,în cuvintele noastre aşezăm luminile nemărginirilor izvorând din cuvintele sale.
Eminescu i-a dat cuvântului aura voivodală.
În metafora lui Radu Gyr, e Poetul „voevodând voroave”, fulgerând vremile cu chipul său de blând Iisus,în acelaşi timp cuprins în rătignirile iisusiace. În „Badadă pentru Eminescu”, Radu Gyr îl numeşte marele însângerat,
scânteind, înalt, din răstigniri. Astfel, Poetului nu trebuie să-i pipăim stemele şi lauri, ci rănile, din acestea făcându-i steme şi lauri: „Numai rănile mă plec să ţi le strâng/ În genunchi le-nchid în inimă şi plâng…” În modul acesta îi putem duce arderea pe mai departe, prin arderea noastră, prin marele privilegiu de a-i fi cititori, de a-l rosti cu adâncurile fiinţei, aşezându-i opera în necontenită veghe, îndepărtaţi de cei care „cârpesc cerul cu stele” şi „mânjesc marea cu valuri”.

Valentin Marica