Dacă în Franţa a fost uneori ridiculizat postum pe nedrept, Napoleon al III-lea este, în România nepermis de neglijat de istoriografia oficială, chiar dacă unii istorici au făcut eforturi pentru a-i contura corect rolul enorm pe care acesta l-a avut în naşterea naţiunii române şi a primului ei nucleu statal modern. Eu îndrăznesc să spun că nu putem rememora evenimentele care au determinat unirea dintre Valahia şi Moldova fără a evidenţia, şi nu numai a aminti, rolul determinant pe care Napoleon al III-lea şi Franţa l-au jucat în actul Unirii de la 24 Ianuarie 1859.
Scrut istoric, de la Pacea de la Adrianopol 1829 la cea de la Paris 1856
Deşi şi astăzi există decalaje între noi şi Occinent, cred că este greu să ne imaginăm stare deplorabilă şi înapoierea Moldovei, Ţării Româneşti, a Dobrogei şi a Basarabiei în preajma Păcii de la Adrianopol din 1829, cea care permitea Rusiei Ţariste să ocupe Valahia şi Moldova temporar.
Rusia puse gaj pe Principate până când Sublima Poartă avea să-şi achite despăgubirile de război faţă de ţar, adică cei 11.500. 000 de ducaţi. Mai apoi, aveau să se instituie Regulamentle Oraganice, un fel de proto-constituţii, revenindu-se la domniile pământene, cu domnii aleşi pe viaţă de fiecare dintre Divanurile celor două ţări. Generalul rus Kiseleff, deţine, între 1828 şi 1834, titlul de preşedinte plenipotenţial al celor două Divanuri.


Ţările române trec, astfel, din sfera de influenţă turcă în cea rusească.
Deşi s-au făcut unele reforme şi abuzurile adminstraţiei fanariotizate s-au mai diminuat, iar domniile pământene au oferit o oarecare stabilitate, economia celor două tărişoare se baza doar pe o agricultură medievală, în timp ce meşteşugurile şi industria erau inexistente. De vreo infrastructură nici nu se putea vorbi, iar educaţia lipsea în cea mai mare parte. Abia la 1835, domnitorul Mihai Sturza înfiinţa Academia Mihăileană, o timidă formă de învăţământ universitar, ce avea să prindă contur abia după Unirera Principatelor.
Prin urmare, 93 % din populaţia celor două ţări era pur rurală, trăind într-o înapoiere cruntă. Modelul de administraţie rusesc trata ţărănimea la fel ca pe mujicii Imperiului Ţarist.
Absenţa aproape completă a culturii occidentale şi a cunoştinţelor moderne marca atât pătura marilor boieri, care purtau încă şalvari şi işlici, cât şi, deopotrivă, pe cea a bieţilor ţărani, care rareori purtau încălţări.

Bonjuriştii români ai lui Lamartine şi Edgard Quinet (cel însurat c-o moldoveancă)
În asemenea condiţii, totuşi, şansa emancipării avea să vină de la o infimă clasă de mijloc (mai puţin de 1% din populaţie) formată din câţiva mici si mijlocii boieri educaţi, negustori şi, mai a ales, din cei a cu profesii liberale. Desigur, înapoierea economică a fost imensă. Fără sau cu foarte puţine drumuri, fără industrii, puţine magazine. Justiţia, cu ispravnicii ei, era coruptă şi în slujba înavuţiţilor influenţi.
Nimic nu avea să promită, însă, ieşirea din feudalismul oriental şi înapoiere când, totuşi, valul Revoluţia din 1848, acea „primăvară a popoarelor”, inspirată de ideile Revoluţiei Franceze de la 1789, avea să treacă şi pe aici.
În 1848, când prinţul Louis Napoleon Bonaparte a fost ales preşedinte al Celei de-a Doua Republici Franceze, Moldova şi Ţara Românească erau sub suzeranitatea sultanului Sublimei Porţi.
Înainte vreme, influenţa culturală a Franţei s-a făcut simţită încă din al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în rândul micilor boieri, cei mai receptivi, dar şi cei mai apropiaţi de popor. Primii fii ai familiilor cu dare de mână au fost trimişi la Paris, în special la Lycée Louis le Grand, începând cu 1830.
În 1846, a fost creată, sub patronajul lui Lamartine, „Societatea Studenţilor Români” unde Jules Michelet şi Edgard Quinet îi întâlnşte pe Mihail Kogălniceanu, Constantin Rosetti, Alexandru Ştefan şi Nicu Golescu, Ion şi Dimitrie Brătianu. Mai târziu, Edgard Quinet avea să se (re)căsătorească cu moldoveanca Hermione Asachi.

Paşoptiştii masoni şi Naopelon III după Războiul Crimeei – Congresul de Pace de la Paris 1856
Reveniţi în România în 1848, ei urmau să aplice ideile revoluţiei în Moldova şi Ţara Românească. Deşi trupele ruse şi turceşti au pus oficial capăt mişcării, aceasta a continuat clandestin şi s-a organizat în special în jurul lojilor masonice. Comunitatea culturii şi limbii, singura latină în mijlocul popoarelor slave, şi cea a religiei ortodoxe s-au dovedit a fi un teren şi-un climat într-un tandem, de data asta, favorabil.
La Congresul de pace de la Paris (1856), teoretic, nimic nu ar fi părut să-l determine pe Napoleon al III-lea să manifeste un interes deosebit pentru valaho-moldoveni. În urma Războiul Crimeei, care a mobilizat Turcia, Anglia şi Franţa, fiecare pentru propriile interese, Franţa îţi recâştigă poziţia sa de hegemon al Europei.
De pe acest piedestal, Napoleon al III-lea a trecut al o diplomaţie ofensivă care trebuie văzută în ansamblu astfel: „El a vrut să fie campionul popoarelor asuprite, să intervină ca îndreptător al greşelilor, să joace în Europa, şi nu numai, rolul de arbitru-providenţial…. Dacă Turcia este ameninţată de Imperiul Rus, va interveni în favoarea Turciei în Războiul Crimeei. Italia suferă sub dominaţia Austriei, el nu ezită să susţină Italia. Mexicul este sfâşiat de luptele interne, ameninţat cu absorbţia de către Statele Unite, Napoleon al III-lea concepe planul de a pacifica Mexicul… În această viziune asupra lumii, imperiile trebuie să fie chemate să dispară în forma lor actuală, precum Austria, care trebuie, după el, să-i redea libertate Veneţiei, dar şi Ungariei… Astfel, încât ca popoarele pe care le subjugă să se dezvolte armonios şi să domnească pacea. Scopul lui Napoleon al III-lea a fost, aşadar, stabilirea unui sistem de pace generală într-o Europă formată din state independente, state naţionale omogene, bazate pe ideile Revoluţiei Franceze. Fiecare popor văzându-şi interesele satisfăcute, pentru că şi-ar fi cucerit independenţa şi şi-ar fi atins limitele fireşti fără a căuta să le depăşească, nu ar mai exista cauze de conflicte în Europa, deci războaie”, ne spune Paul Guériot.
Aşa am pute elucida şi interesul său pentru cauza Principatelor dunărene. Pentru atingerea obiectivelor enunţate mai sus, Napoleon al III-lea foloşte două mijloace: congresele internaţionale pentru rezolvarea oricărei crize de îndată ce aceasta a apărut şi consultarea populaţiilor vizate prin intermediul unor plebiscite, prin aplicarea dreptului popoarelor la autodeterminare.
În această perspectivă a avut loc Congresul de la Paris din 1856, care a pecetluit independenţa faţă de Rusia, a Moldovei şi Valahiei.Intră în acţiune o serie de personaje providenţiale pentru România.
Un anume Hyppolite Desprez, diplomat specializat în Affaires d’Orient numit sub-director, preparator al lucrărilor congresului de Pace de la Paris, gândise mai înainte cu mult timp şi cu reală pasiune, un memoriu pe care i-l prezintă împăratului, memoriul despre „necesitatea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti care ar putea forma astfel nucleul dur al viitorului stat”. El a adăugat, încă din 1854, o sugestie a priori destul de surprinzătoare :„pentru a spori soliditatea acestui Stat, să se propună coroana unui prinţ străin pentru că nici una dintre marile familii româneşti care au luptat atât de mult pentru putere nu ar fi putut aduce stabilitate şi credibilitate ca aceea a unui prinţ dintr-o mare familie domnitoare”. Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi atunci când s-au format Grecia şi Belgia.
Împărăteasa Eugénie a fost, la rândul ei, foarte sensibilizată de dramaturgul Prosper Mérimée care i l-a înfăţişat Majestăţii sale imperiale pe tânărul şi entuziastul boier Constantin Rosetti, împrejurare ce avea să cântărească ulterior asupra deciziilor politice ale împăratului.
Odată cu Congresul de la Paris, a prins contur şi ideea împăratului de a crea o Ligă a Naţiunilor, embrionară, care să se întrunească pentru a rezolva viitoarele crize europene.
Pentru prima dată, Puterile urmau să ia în considerare soarta Principatelor române. Napoleon al III-lea, cu toate împotrivirile Anglie şi Austriei, a obţinut crearea unei comisii care să se ocupe de problema Principatelor. Această comisie era condusă de baronul Charles de Talleyrand, un srănepot al marelui Talleyrand, fostul ministru de externe al lui Napoleon I.

Talleyrand, Victor Place, doamna Vogoride, Mitropolitul Sofronie şi Comisia de la Bucureşti
Această comisie, cu sediul la Bucureşti, era însărcinată cu propunerea bazelor viitoarei organizări a Principatelor. Talleyrand şi-a îndeplitit misiunea dată de împărat, astfel a stabilit că este necesar să se acţioneze rapid şi să înfiinţeze cât mai curând câte o regenţă pentru principate, în timp ce cele două adunări alese (divanele ad-hoc), una pentru Moldova şi cealaltă pentru Ţara Românească, vor elabora viitoarea constituţie. A forţat numirea de către Sublima Poartă a doi regenţi (numiţi caimacani): Alexandru Ghika in Valahia şi Théodore Bals, înlocuit curând, însă, de Vogoride in Moldova. În prejma alegerilor din ianuarie 1859, in vechea Valahie trei caimaicami aveau să-l înlocuiască şi pe Ghika.


La începutul anului 1857, însă, încurajată de consulii francezi la Iaşi, Victor Palace şi Bucureşti, Louis Béclard, exista o puternică mişcare unionistă conturată în Principate sub egida unei mişcări patriotice conduse de foştii studenţi români la Paris. Totuşi, In Moldova căimăcănită de Vogoride, cercurile anit-unionale erau extrem de puternice, ceea ce-i permitea caimacamului să vicieze grav rezultate alegerilor pentru divan, în aşa fel încât ponderea acestuia să fie formată din anti-unionişti.
Contrar renumelui de anti-unionist cu care a rămas în istorie, Mitropolitul Sofronie Miculescu a fost la aceea vreme, în tandem cu Ecatarina Conachi Vogoride, cel mai redutabil opozant al caimacamului Vogoride.
Acesta, susţinut de Turcia şi Anglia şi stipendiat în secret de Austria şi Rusia, după ce şi-a întemniţat adversarii politici, a atacat violent partea din clerul ortodox care se declara unionist. Preşedinţia colegiilor electorale a fost încredinţată prefecţilor numiţi de el. Comitetele unioniste au fost dizolvate, toate adunările şi toate ziarele au fost interzise. Doamna Vogoride, chiar soţia camaicamului cu pricina, îi desconspiră acestuia uneltirile cu Poarta, sustrăgându-i şi publicându-i în străinătate, prin intermediul consulului francez, corespondenţa secretă, la Burxelles. Dezvăluirile aveau să scandalizeze întreaga opinie politică europeană.
La rândul său, Mitropolitul a reacţionat public suscitând vâlvă printre preoţi. Vogoride a încercat să-l destituie, însă fără succes. Aşa că s-a gândit să recurgă la mai mulţi medici cărora le cerea să constate că prelatul a înnebunit şi să-l închidă. Pentru a vicia rezultatul alegerilor din Moldova, din cei 3.263 de preoţi şi 20,000 de mireni ce figurau iniţial ca potenţialii alegători prevăzuţi de comisie, doar 10% au mai rămas pe listele falsificate de Vogoride.

Falsificarea alegerilor din Moldova agită apele până la Canalul MâneciiAlegerile „marilor alegători” din Moldova au avut loc la 19 iulie 1857(c.v) şi au fost marcate de o rată considerabilă de abţineri: dacă au votat 1,023 de mari alegători, s-au abţinut o 1.662.
Situaţia devenise explozivă şi ministrul de externe al Franţei, Walewski i-a urmărit evoluţia din oră în oră, în contact permanent cu cei doi consuli ai săi, cu ambasadorul său la Constantinopol (Thouvenel) şi cu trimişii săi speciali la faţa locului. Presiunile şi jocurile subterane care veneau din partea Turciei sprijinite de Anglia, dar si din parte spionilor ruşi şi austrieci, erau enorme.
Aflând toate acestea, Napoleon al III-lea a ezitat să intervină înainte să se consulte cu Marea Britanie, de teamă că alianţa încheiată cu Anglia şi prietenia sinceră a cuplului imperial cu regina Victoria, care se înfiripase în timpul vizitei acesteia din urmă la Paris, în august 1855, erau în pericol real de a fi spulberate. Dar nici nu putea accepta ca întreaga politică externă a lui Napoleon al III-lea de protector al popoarelor asuprite să fie compromisă. În Principate, tensiunea era la apogeu.

Soarta Principatelor s-a jucat pe-o insulă. Regina Victoria s-a lăsat păcălită, la Osborne, de Napoleon al III-lea
Atunci, împăratul a forţat o întrevedere grabnică cu regina Angliei pentru a găsi un numitor comun capabil să liniştească minţile şi să aline temerile moldo-vlahilor aflaţi încă sub jugul turcesc. La 6 august 1857, a debarcat cu împărăteasa Eugenie, în Insula Wight, unde cuplul regal era în vacanţă.
În aceeaşi zi, pentru a marca hotărârea sa, el a ameninţat că va întrerupe relaţiile diplomatice cu Turcia şi l-a pus pe Thouvenel, ambasadorul său, să se îmbarce pe un vas francez şi să tragă cu tunul înspre portul Constantinopolului.
Între cei doi suverani care s-au întâlnit pe insulă, la Osborne, unde a avut loc întâlnirea, din 6 până în 9 august, s-au purtat negocieri aprinse. Englezii doreau să menţină alegerile trucate în Moldo-Valahia, în timp ce francezii cereau noi alegeri, adică desemnarea de noi mari alegători care, la rândul lor, să aleagă cele două divane ad-hoc. Acestea din urmă aveau să stabilească o noua constituţie. Aici, împăratul a dat dovadă de o mare supleţe şi agilitate diplomatică. Foarte repede, încă de la începutul discuţiei, Napoleon al III-lea a înţeles că era esenţial pentru Anglia să împiedice unirea celor două Principate şi, în consecinţă, naşterea unei noi ţări de natură, crede ea, să destabilizeze regiunea. Pentru Împărat, ceea ce a contat în primul rând, a fost anularea alegerilor trucate. Cu două adunări deschise progresului şi binelui poporului, totul avea să se întâmple, după aceea, conform planului. A ales cu răbdare să urmeze neobosit politica paşilor mărunţi.
De aceea, în memoriul lor de înţelegere, suveranii s-au jucat cu cuvintele. Napoleon al III-lea a obţinut sprijinul britanicilor pentru a face presiuni asupra Turciei şi pentru a anula alegerile. Regina, Prinţul Albert şi Prim-ministrul Lord Palmerston au obţinut semnătura lui Napoleon al III-lea pe un text cu o formulare ambiguă şi vagă referitoare la menţinerea separării celor două State. Imediat ce acest text secret a fost semnat, guvernul englez, extrem de nerăbdător să nu piardă trendul, l-a făcut public, iar presa a divulgat următorul comentariu din partea lordului Cowley către lordul Clarendon: „Aţi câştigat substanţa, în timp ce Franţa se lupta pentru o umbră…”.
Împăratul a tăcut, mimând, afectat, că a pierdut. Doar lordul Strafford de Redcliff, ambasadorul Angliei la Constantinopol, a intuit jocul împăratului. Foarte supărat, a scris la Londra a doua zi:


„Aţi eliberat prada pentru umbră ”.

Napoleon al III-lea obţine noi alegeri în Principate. Napoleon al III-lea obţinuse noi alegeri. Singur, înţelesese că se trezeşte un popor întreg şi că votul care urma avea să fie un plebiscit pentru Unire. Cum o vor face românii?
Împăratul şi Victor Place, consulul său de la Iaşi, aveau deja o anume idee despre asta. Fiecare reprezentant al fiecăreia dintre marile familii aspira să fie ales regent. Dispersia voturilor ar fi însemnat că niciunul dintre ei nu ar fi avut şanse de a fi ales.
La Iaşi, la 5/17 ianuarie 1859, pentru a rupe impasul, a circulat brusc un nume: Alexandru Ioan Cuza, mic boier si obscur colonel al Moldovei.
Numele acesta fusese ţinut în rezervă până în ultimul moment sau chiar a fost improvizat? Ideea şi-a făcut loc, purtată de Constantin Rosetti şi de tenorii unioniştilor. Surpriza a fost totală şi Cuza a fost ales.

Cuza cel inventat de Boerescu, şi la Bucureşti
Pe 24 ianuarie/5 februarie, la Bucureşti, a venit rândul Ţării Româneşti să-şi aleagă domnitorul. De data aceasta, Louis Béclard, Victor Place şi un tânăr avocat român, domnul Boerescu, au sugerat concentrarea voturilor asupra aceluiaşi candidat care fusese ales în Moldova cu două săptămâni mai devreme.


Într-un discurs înflăcărat, în timp ce oamenii aşteptau afară, deopotrivă îngrijoraţi şi plini de speranţă, Boerescu a exclamat: „Să ne gândim la anii pe care îi mai avem de trăit şi să ne gândim că prosperitatea noastră va culege moştenirea pregătită de abnegaţia noastră! Raliaţi principiului unirii, suntem aşadar uniţi la omul care personifică acest principiu, la Alexandru Cuza, Principele Moldovei. Să ne unim în jurul acestui nume şi memoria noastră va fi binecuvântată… şi de acum înainte ne vom bucura de munca noastră… ”„Un strigăt unanim”, relatează Béclard răsună: „Trăiască prinţul Cuza! ”. Acest strigăt s-a auzit în sala de şedinţe. A fost apoi repetat adesea de mulţimea care, ţinută până acum în afara zidurilor, a venit curând să participe la o demonstraţie improvizată…”

În acea zi, România tocmai se născuse. Naşul ei a fost Napoleon al III-lea, iar Franţa a fost moaşa ei.
Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti s-a realizat de facto. Cum au reacţiona Europa şi, în special, Puterile Garante?
Atât un miracol, cât şi o pregătire subterană, alegerea lui Cuza a deconcertat şi surprins Puterile Garante, în faţa unui fapt împlinit. Trei luni mai târziu, toţi recunoscuseră dubla alegere a domnitorului.
Cine manevrase astfel în subteran să-l aleagă pe Alexandru Ioan Cuza în fruntea celor două Principate? Victor Place, consulul înfocat al Franţei la Iaşi, s-a dedicat plenar pentru a face să triumfe această idee.
Obţinând, la Osborne, cu un an şi jumătate mai devreme, anularea primelor alegeri ale delegaţilor şi un nou vot al reprezentanţilor favorabil unirii, Napoleon al III-lea reuşise, cu răbdare şi înţelepciune, să aplice încă o dată politica sa, a paşilor mărunţi şi să discernă esenţialul: obţinerea de noi alegeri de reprezentanţi favorabili unirii.

Tot Napoleon III îi dă binecuvântarea şi lui Carol I, iertându-l pe Brătianu pentru că participase la o conspiraţie împotriva sa
Când s-a apropiat de Războiul Crimeii şi de Congresul de la Paris, Napoleon al III-lea era încă sănătos şi în posesia tuturor capacităţilor sale, de unde clarviziunea sa perfectă, mai ales la Osborne. Dar, mai târziu, suferind de calculul vezicii urinare, când prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a fost ales în locul lui Cuza, a trebuit să aibă încredere în propunerea făcută de Hortense Cornu, fina şi „sora sa” adoptivă.


A ştiut să trecă şi peste antipatia care i-o purta lui Ion Brătianu datorată faptului că acesta participase la un complot masonic, organizat împotriva sa după 1848, timp în care revoluţionarul român ce avea, mai apoi, să ajungă prim-ministru, se afla refugiat la Paris. Clemenţa împăratului arătată lui Brătianu se datorează medierilor făcute de Madame Cornu, soţia pictorului Sebastien Cornu, amicul lui Edgard Quienet care fusese şi pe vremuri protectorul paşoptiştilor români, inclusiv a lui Ion Brătianu.

Napoleon al III-lea ar merita pomenit în Imnul Naţional al României
Stăpânirea perfectă a situaţiei cauzate de Războiul Crimeei i-a permis Împăratului aplicarea politicii sale, cea a naţionalităţilor, şi problemei româneşti care era foarte la îndemâna posibilităţilor franceze. Apoi a ştiut să aleagă să ajute România mai degrabă decât Polonia. Un alt motiv pentru succesul făuririi României a fost coeziunea coaliţiei Angliei, Franţei şi Turciei împotriva Rusiei şi soliditatea intereselor, totuşi divergente, care le-au unit.
Făurirea României nu a fost pentru Napoleon al III-lea un simplu episod de doi-trei ani de domnie. A fost, de fapt, o preocupare constantă timp de cincisprezece ani, până la abdicarea sa.
În cei şase ani de domnie a lui Cuza, Împăratul nu a încetat să-l sfătuiască şi să trimită în România lucrători de înalt nivel care urmau să contribuie şi mai mult la întărirea legăturilor dintre cele două ţări.
Când Cuza a abdicat în 1866, Puterile Garante au cerut din nou despărţirea celor două provincii dunărene. Încă o dată, împăratul a ştiut să-i stăpânească prin înfiinţarea unei comisii care să treneze lucrurile până când prinţul Carol de Hohenzollern a fost adus la Bucureşti.
De ce un asemenea angajament al Franţei pentru România în cel de-al doilea Imperiu? De ce un asemenea angajament al Franţei pentru România în cel de-al doilea Imperiu?
„Dacă m-ar întreba cineva ce interes are Franţa pentru aceste ţinuturi îndepărtate udate de Dunăre, aş răspunde, spunea Napoleon al III-lea, că interesul Franţei este oriunde există o cauză justă şi civilizatoare care să prevaleze.
La aceasta, Ion Brătianu, care a fost în nenumărate rânduri prim-ministru al provinciilor unite ale Dunării şi apoi al Regatului României, şi care, în tinereţe, a atentat la siguranţa Împăratului, a răspuns spăşit ca în ecou: „Fiecare român are două patrii, a doua este Franţa”.
Eroul francez din 24 ianuarie 1859, consulul Victor Place spunea că adevăratul câştigător este democraţia care îşi mijea ochii într-o naţiune tânără ce devenea conştientă de ea însăşi. (După nici 4 ani, Cuza avea s-o compromită.) Mult huliţii boieri bonjurişti şi-au înfrânt orice urmă de egoism şi, prin opţiunea lor la urne, se făcuseră auziţi. Se deschidea o nouă eră, pe care Victor Place a salutat-o astfel într-un mesaj către Walewski: „Până şi tu te-ai simţi cucerit de atât de mult entuziasm. Este o privelişte care îi atinge până şi pe cei mai insensibili, aceea a unui popor care salută, cu asemenea aclamaţii, actul naşterii sale”.

Închei prin a spune că mormântul lui Victor Place se află într-o stare degradabilă la Iaşi, iar Împărtul Napoleon al III-lea are abia un amărât de bust la Bucureşti, într-o mică piaţetă exclusivistă de prin Dorobanţi, care îî poartă numele cu sfială.

Marius Ichim

(Sursele de documetare ale acestui provin din studierea colecţiei de reviste a Société Française D’Histoire Napoléoienne. În text sunt diverse pasaje preluate şi traduse din diverşi autori ca Bernard PETIT, Abel DOUAY, Florence PUECH, Gerard HERTAULT.)