„Voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate…”
„Jur, în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”… (Jurământul rostit de Alexandru Ioan Cuza, la 8/28 februarie 1859, în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti)
„La legi noi, oameni noi!”
„După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, oameni noi.
O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă şi Măria ta eşti chemat s-o deschizi! Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.
Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!” (discursul rostit de Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei; sursa: I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Fundaţia culturală regală „Principele Carol”, Bucureşti, 1937).
***
La 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate, Moldova şi Ţara Românească. Este prima etapă în crearea statului unitar român modern, proces început, practic, în anul 1848, prin uniunea vamală între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut simţită în spaţiul românesc încă din secolul al XV-lea. Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara Românească utilizând termenii „Vlachia” şi „l’altra Vlachia” (cealaltă Vlachia). Cronicarii veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au subliniat, de asemenea, unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Formarea Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti prin Unirea de la 1859 a fost primul pas politic spre crearea României ca stat naţional unitar.
După Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, în anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, care s-a referit şi la problematica românească.
Printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situaţia politico-juridică a Principatelor şi reorganizarea lor. Pe baza Convenţiei de la Paris, se introducea principiul separaţiei puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn şi Adunarea electivă, ambele lucrând şi cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcţionat cele două ţări române până atunci. Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, devenind domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri.
În proclamaţia către naţiune, domnitorul sublinia: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de puterile garante … Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”, („Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României” – Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).
În anul 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Constituţia adoptată în 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul „Micii Uniri”, se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 obţine diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor, de unde îşi va înainta demisia în 1840.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. S-a aflat printre fruntaşii adunării, arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza, însă a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. A participat la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

A fost preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic, iar în iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, funcţie din care îşi dă demisia, ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă (1859-1866), a reprezentat perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, a învăţământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza – patriot cu idei liberale, nu radicale însă, precizează cercetătorii istorici – a pus bazele dezvoltării moderne a României. (Potrivit istoricilor, până la Unirea Principatelor şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, un sfert din teritoriul arabil al ţării aparţinea mănăstirilor închinate bisericilor orientale.)

Din timpul domniei sale datează şi Primul Cod Penal din România (denumit şi „Codul Cuza”, care prevedea – la capitolul „Despre infracţiunile privitoare la amestecarea funcţionarilor publici în afaceri sau comerciuri necompatibile cu a lor calitate” – sancţiuni aspre pentru funcţionarii dovediţi corupţi: aceştia îşi pierdeau funcţia pentru tot restul vieţii, primeau pedeapsa cu închisoarea (cu executare), dar îşi pierdeau şi dreptul la pensie. Banii sau bunurile furate mergeau direct către spitale şi casele de binefacere. Pentru judecătorii dovediţi corupţi „pedeapsa va fi maximul închisoarei şi pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viaţa; el va pierde şi dreptul la pensiune” (pensie –n.n.).
Considerat abuziv şi discreţionar, regimul instituit de Cuza a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care, ulterior, au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri împotriva factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării, pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situaţiei politice din acel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg – unde plecase la tratament -, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
În anul 1891 un ţăran din comuna Ilva Mică, Vasile Eremie, a colecţionat pe paginile albe ale unui calendar tot ceea ce se scrisese în acel an în ziarele româneşti despre ziua de 24 ianuarie.
Ziua de 24 ianuarie – ziua Unirii Principatelor Române – a fost declarată zi de sărbătoare naţională în decembrie 2014, în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari aparţinând mai multor partide politice, potrivit www.cdep.ro. În expunerea de motive se arată că „24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naştere a statului naţional modern român şi trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…)”. (surse documentare şi foto – azm.gov.ro, enciclopediaromaniei.ro, stiai.net, interferente.ro,,wikipedia.org;foto: enciclopediaromaniei.ro/wiki/Portal:Unirea_Principatelor)
Documentar de Ileana Sandu