… constata poetul-tribun Corneliu Vadim Tudor. Până acum, se confirmă.
Dacă nu ar fi fost rău, ar fi fost bine. Dacă nu și-ar fi băgat diavolii cozile spurcate, am fi putut încheia onorabil primul sfert de veac al acestui mileniu. Începusem parcă să trăim ceva mai decent, deși încă departe de cei „de-afară”, ai noștri sau ai altora. Statul „eșuat”, consolidat pas cu pas de un politician de ocazie, propulsat de cine știe cine (și nu se spune), umflat de orgolii și bun de nimic, își mulțumise cât de cât supușii, aruncându-le firimituri de bunăstare și oase de ros. S-a mai umblat la veniturile românilor – salariul minim, pensii, etc. – ba chiar s-au mai lungit și autostrăzile. Țara a intrat în mult-râvnitul Schengen, minus unele zone rămase în afara circuitului, cum este Valea Prahovei, „autostrada melcilor”. Și toate acestea s-au întâmplat în timp ce buturuga Nehammer, cancelarul trufaș al Austriei, care se credea veșnic, era împins în istorie.
Simultan, sacul promisiunilor mincinoase s-a umflat inadmisibil, depășind chiar sacul unui Moș Crăciun drogat, cu iluzii vândute pe bandă rulantă. Cei care le-au emis știau bine că nu le vor respecta, de vreme ce robinetul furturilor din bugetul țării nu mai avea garnitură, ba chiar era înțepenit pe „curge”. Iar dacă nu curge, picură. În acest context, „trenulețul” de opt miliarde garat în Piața Victoriei a primit undă verde în pragul Anului Nou, care, și el, se arată a fi tot vechi, precum guvernul sau parlamentul. Acarul Ciolacu a schimbat personal macazul, întorcând-o ca la Buzău (nu departe de Ploiești!).
Cu toate acestea, povara fiscalității tot pe umerii națiunii se aruncă. Se pare că e mai ușor să iei puțin de la mulți decât mult de la puțini. Iar ANAF-ului nu-i surâde digitalizarea. Știe el de ce. Știm și noi, muritorii. Însă, vrei, nu vrei, ultima ar fi fost soluția salvării bugetului sau măcar scoaterea lui din terapie intensivă.
Încercând să trezească la realitate armata mafioților de la cârmă, susținuți de alte armate de profitori – demnitari fără demnitate și expertiză, sinecuriști și alți nenorociți care îi oferă suport nu din dragoste, ci din interes – poporul i-a răbdat cât i-a răbdat. Prea mult. Un stat dezarticulat, construit după cel mai articulat tipar mafiot, a scos nemulțumirea în stradă. Și, paradoxal, nu doar revendicările de ordin material au fost motorul protestelor, deși nici acestea nu sunt de ignorat. Românii își vor țara înapoi, țara căzută pradă lăcomiei unor hapsâni, băștinași sau venetici. O țară clădită pe libertate și democrație reală, pentru care a curs sânge tânăr în Decembrie 1989.
Ultima cacealma a fost lovitura de stat din decembrie. Prost gândită, prost orchestrată, cu dirijorii din umbră împingând în față Curtea Constituțională, a cărei credibilitate s-a năruit brusc. Cei nouă magistrați care o compun sunt numiți, nu aleși de popor. Și li se pare normal să-și asculte orbește binefăcătorii, uitând că unii dintre ei sunt profesioniști serioși, cu prestații respectabile în sistemul juridic. Încă dispunem de profesioniști cu frică de Dumnezeu și respect pentru lege, pierduți printre ilustrii absolvenți de „Spiru”, dar tentația arginților e prea mare.
Eradicarea sau ajustarea pensiilor lor nesimțite nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla, să fie clar. Orbiti de privilegii, aceștia nu contenesc să lingă mâna celor care i-au făcut „ne-oameni”. Nu li se pare umilitor acest exercițiu, ba dimpotrivă, se cred intangibili, deși sunt doar inavuabili. Și asta nu e tocmai puțin.
Un lucru e sigur: într-o „Românie educată” de Iohannis, nu mai poți minți și păcăli oricum și oricând. Nu te mai crede nici măcar analfabetul funcțional.
La un moment dat, Onor Curtea și-a dat examenul de „competență”, anulând fără un motiv convingător votul românilor, după ce-l validase inițial. Ce să mai înțelegi? Batjocura a rănit adânc, iar acum, în aceste zile, protestatarii din piețe revendică respectarea unui drept cetățenesc fundamental. Mai exact, anularea… anulării. O soluție simplă, care ar economisi și ceva bani publici.
Improovizațiile nu mai țin. Un Antonescu sau alt candidat ofilit, cu mutră de narcoman și iz mortuar (floarea de crin!) sunt doar iluzii. În timp ce Crin se întreabă dacă este dorit pe bune sau doar candidat de umplutură, ar trebui să răspundă de ce s-a retras acum 10 ani, lăsându-l moștenitor pe neamț. Iar acesta, recunoscător, ar vrea să-i întoarcă „moștenirea”, de care a beneficiat dincolo de orice imaginație a bunului simț. Știe el de ce!
Dacă nu se va găsi frâna, impusă de legalitate, nu de bun-simț sau simț politic, nu vom ieși prea bine. „Deșteaptă-te, române!”, Imnul nostru Național, a sărit din cartea de poezie, iar metafora s-a transformat în îndemn la acțiune.
Să auzim de bine!
Mihai Suciu