Politică și prosti(r)e

Nu v-ați săturat de bulibășeala politicianistă în care a fost îmbrâncită țara, maculând, deversate într-o mlaștină puturoasă, principii și aspirații, spurcând zile sfinte pentru omul de rând, fie ele și laice, cum a fost ultima ediție a Zilei noastre Naționale, sufocată de alegerea „celor mai buni dintre cei mai buni”, via Parlament? Eu unul da, iertată fie-mi lipsa de modestie, chiar dacă fac rabat la un principiu deontologic esențial (că tot ne raportăm la „Clauza de conștiință”!), numit „Marele Eu”.

În esență, gazetarul se exclude pe sine din orice context în exercițiu publicistic, referent fiind receptorul mesajului scris sau spus. Dar, te poți abține, te poți face că „plouă”? Ca gazetar care mi-am asumat temporar și calitatea de dascăl, l-aș parafraza pe nemuritorul Caragiale: Respect deontologia, dar mi-e silă de trădători.

Apropo de Nenea Iancu, la plecarea sa definitivă – nu refugiul berlinez, ci decesul în anul 1912 – „părerologii” vremii, docți unii, alții semidocți, îi prognozau maximum 50 de ani de posteritate. Câți ani au trecut de atunci? 117. Trist e că și azi continuă să fie actual în abordările sale mai mult caustice decât ironice. Ar fi frumos, de n-ar fi trist pentru țărișoară. Dincolo de dată, datele nu s-au schimbat esențial. Și se pare că tot așa o vom mai ține cât vom ține.

Da, referindu-ne la politichie, nimic nou sub soare! Aceleași personaje, cu alte nume, defilează pe scenele politice, înghesuindu-se în prim-plan. Nelipsit „spectacolul politic” nici de „aplaudaci”. Nici miticii nu au fost scoși din scenă; mișună cu tupeu printre țipărești, jupânese și alte „dame bune” de companie, Trahanache, Cațavenci, Brânzovenești et comp. Aceleași metehne „dâmbovițene”, însușite rapid și chiar perfecționate, cu un spor de personalitate, inclusiv de preacinstiții politicieni minoritari etnici propulsați în palatul uriaș numit cinic „Casa Poporului”, oglindit în apa tulbure care traversează Capitala României.

Apropo de locatari, unii dintre cei pomeniți și-au însușit la perfecție și limba statului și retorica, amintindu-ne de un Vaida-Voievod, parlamentar ardelean la Budapesta, care își uimea „colegii” de Cameră din alt palat, exprimându-și ideile într-o limbă maghiară impecabilă și nuanțată. Mai supraviețuiesc și actori/actanți formați la vechea școală udemeristă. Cei care se descurcă mai greu cu limba, se împiedică pe scenă în lumina reflectoarelor, fie ei chiar filologi cu licență în regulă, parafată de Babeș-Bolyai.

Întorcându-i spatele obsedantului Caragiale, adăstăm tot pe-aproape. Mi-a parvenit zilele trecute un număr al publicației „Gazeta Ciucului”. Publicația bilunară a consăteanului Teodor Chindea nu-mi era necunoscută. Fără falsă modestie, am pus umăr (și minte!) la readucerea în actualitate a „dascălului-cărturar”, pe care am avut privilegiul să-l cunosc personal și să-i strâng mâna pentru faptele sale cărturărești și cele cu impact social inestimabil.

Mai nou, colecția integrală a „Gazetei Ciucului” stă la dispoziția oricărui doritor de a o cunoaște și accesa în variantă digitalizată, așezată în biblioteca virtuală a Centrului European de Studii de pe lângă Episcopia Covasnei și a Harghitei, prin grija neobositului dr. Ioan Lăcătușu.

Și cărturarul Teodor Chindea stăpânea la perfecție limba conaționalilor din zonă. Intelectual veritabil și dascăl emerit, nu făcea distincție între elevi decât după merite, indiferent că era român, secui sau evreu. Îi ajuta pe toți după posibilități. Iar publicistul omonim considera cultura drept cale unică de apropiere a oamenilor, dincolo de etnie. Cităm din articolul-program:

„Vrem să prezentăm tuturor, cultura românească necunoscută în ținutul acesta, în elementele ei fundamentale: artă, știință, artă populară, literatură, justiție, școală și biserică pentru a arăta că pe drumul de lumină al culturii ne vom înțelege și apropia….” (subl. n.)

Vrem să învățăm – pe cei ce nu știu – că prima condiție a naționalismului inteligent și purificat de șovinism este respectul și aprecierea justă a creațiunilor spirituale ale celorlalte neamuri. Vrem să ucidem ura și să stârpim intriga (subl. n.).

Pe cel ce va veni în căsuța noastră însuflețit de duhul veninos și meschin al politicei, îl vom da afară ca pe un netrebnic și-i vom arăta că pe ușa noastră este scris: „Cei ce intrați, lăsați la ușă politica și prostia!” (subl. n.)

Asemenea intenții nu rămâneau fără ecou.
„Gazeta Ciucului” exclude din rândurile sale orice politică, ea va sluji cu literele sale înțelegerea și dragostea reciprocă, iar prin respectarea culturii va promova apropierea între sufletele străine. Programul ei este frumos, demn de atenție și ne bucură…”
(Csiki Lapok, nr. 13/1929.)

Pe marginea aceluiași demers publicistic, Nicolae Iorga glosa: „Faceți acolo lucru bun, mai bun decât toată politica de vrajbă și de ură.” Acolo unde „42 ziare maghiare își varsă veninul lor zilnic căruia nu i se opun decât 2 gazete românești și cele câteva gazete săptămânale.”

Idei relevante reverberează și în editorialul numărului 16 din 1930, intitulat „Politica și intelectualii”. O politică de principii este opțiunea autorului, nicidecum o politică de privilegii, pe care se mulează și partidele de azi. Prima este varianta pentru formarea oamenilor pregătiți și cinstiți pentru „meseria de a sluji țara, slujind numai adevărul”.

Dar care politician cu sinele gonflat are trebuință de asemenea specimene?! Soluții ar fi. Două. „Suprimarea partidelor, înlocuindu-le cu asociații profesionale, ca să suprimăm tradiția fărădelegilor, sau (…) o regenerare morală a vieții partidelor…” Ușor de spus. Se opune tradiția, bat-o vina! În context, intelectualul are două opțiuni: li se alătură în neadevăr și chiar fărădelege, ori se însingurează.

Proiectat și scris „cu lumina gândului bun”, periodicul lui Teodor Chindea exprimă apăsat nevoia imperioasă de racordare la rotundul țării a unei părți frământate de țară, locuite prin dictatura destinului de mai multe naționalități, spațiu în care românii au ajuns minoritari în propria țară, neglijați inadmisibil de mai marii care diriguiau. Context în care, paradoxal, ca o ironie a sorții, asimilarea elementului românesc în câmp siculic continuă, iar guvernanții se prefac că nu observă, călărind cai verzi de import, dăruiți de geambași oarecare.

Qui prodest?

Finalmente, nimănui! Toți suntem trecători, majoritar sau minoritar. O vreme, ne urmăresc faptele. Bune sau rele. Opțiunea ne aparține.

Mihai Suciu