Când ministrul Educaţiei, Daniel David, recunoaşte că „aproape jumătate dintre absolvenţii de liceu sunt analfabeţi funcţionali” şi declară că aceasta este o problemă de securitate naţională, nu putem decât să ne întrebăm: cine sunt vinovaţii pentru acest dezastru? Răspunsul este simplu şi incomod: toţi.
Părinţi, profesori, autorităţi şi o societate complice
Cum am ajuns aici? Printr-o combinaţie toxică de indiferenţă, corupţie şi impostură. Părinţii au transformat educaţia copiilor lor într-un troc penibil: şpagă pentru note bune, pentru diplome care să dea bine la cafelele cu prietenii la fel de falşi ca şi realizările lor. Nu contează că odrasla abia poate lega două fraze coerente sau că nu ştie să calculeze o proporţie simplă. Important e să arate bine pe Facebook.
Profesorii? Mulţi se prefac că predau, elevii se prefac că învaţă, iar într-un dans grotesc al ipocriziei, se naşte o generaţie de tineri care nu ştiu nici măcar să gândească critic. Dascălii adevăraţi, cei care chiar luptă să facă diferenţa, sunt marginalizaţi sau transformaţi în simple pretexte pentru a justifica meditaţiile scumpe care îngraşă conturi nedeclarate.
O şcoală depăşită, într-o societate digitală
Sistemul educaţiei româneşti are un aer putred de comunism, într-o eră întreagă de inovaţii tehnologice. Când roboţii pot memora în locul nostru, şcoala continuă să ne oblige să învăţăm pe de rost definiţii absurde, de parcă asta ar salva viitorul. Creativitatea? Spiritul critic? Inovaţia? Sunt termeni exotici pentru un sistem îngheţat într-o realitate care nu mai există.
Problema nu sunt vârfurile, ci prăpastia de sub ele
Se laudă şcolile cu olimpicii lor, ca şi cum trei copii geniali ar spăla ruşinea a mii de elevi care abia ştiu să scrie. Vârfuri au existat mereu, inclusiv când 70% dintre români erau complet analfabeţi. Acei câţiva elevi străluciţi nu sunt dovada succesului sistemului, ci excepţia care confirmă falimentul.
Ce este de făcut?
Nu reforme cosmetice. Nu analize sterile. Ci o demolare totală a sistemului actual şi reconstrucţia lui de la zero. Să scoatem educaţia din mâinile funcţionarilor plictisiţi şi ale profesorilor blazaţi. Să înţelegem, în sfârşit, că educaţia nu este despre note, diplome sau concursuri, ci despre a crea oameni capabili să gândească, să creeze, să schimbe lumea.
„Educaţia este arma cea mai puternică pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea”, spunea Nelson Mandela. Dar noi, românii, am transformat această armă într-un băţ de joacă pentru o societate infantilizată de minciuni convenabile.
Este timpul să ne trezim. Pentru că altfel, nu doar că vom fi o problemă de securitate naţională, ci o ruşine globală.
Cât timp această reformă profundă depinde de politicieni corupţi şi semidocţi, care astăzi conduc destinele acestei ţări, nu avem nicio şansă reală. La fel cum cei care nu-şi permit tratamente în clinici private scumpe sau în străinătate îşi pun în pericol sănătatea, tot aşa părinţii care nu au bani să-şi trimită copiii la şcoli adevărate, fie în ţară, fie peste hotare, riscă să-i condamne la o educaţie precară, necompetitivă pe plan global.
Scriu aceste rânduri dintr-un oraş unde forţele politice s-au opus cu toate resursele şi au folosit pârghii obscure pentru a bloca, timp de doi ani, înfiinţarea Liceului UMFST. Aici, unde maghiarii nu pot, nu ştiu sau nu vor să-şi creeze o şcoală cu predare în limba lor, tot din motive politice. Mereu politica, acel cancer al educaţiei româneşti.
Editorialul de astăzi, semnat de Adrian Giurgea, scoate la iveală o tumoră malignă imensă a acestui sistem aflat în metastază, descoperită în judeţul Mureş.
Dragoș Bardoși