Odată ieşit de la serviciu, vineri, te gândeşti ce să faci în acel sfârşit de săptămână. Să faci o excursie, un grătar cu prietenii, să te odihneşti acasă sau să mergi la teatru. Această activitate a devenit tot mai accesibilă în zilele noastre. Teatrele şi mersul la teatru au început să înflorească. Tinerii caută tot mai mult, iar oferta a devenit mai largă. Aproape în fiecare sâmbătă şi duminică, dacă mergi la Palatul Culturii din Târgu-Mureş, o să găseşti o sală plină cu oameni de toate vârstele, cum a fost în data de 28 ianuarie 2025. Comedia clasică marca I.L. Caragiale a prins viaţă pe scenă. Textul „O noapte furtunoasă” a fost jucat de actori precum Maia Morgenstern, Carmen Tănase şi actorul cu care am vorbit în acest interviu, Marius Manole.
-Cine este Marius Manole?
-Dacă aş şti cine este, probabil că nu aş mai fi făcut teatru. Să nu generalizez, eu m-am apucat de teatru tocmai ca să descopăr lucruri despre mine, să mă descopăr. La vârsta de 18 ani, când m-am apucat de meseria asta, nu aveam prea clar în cap cine sunt. Nici acum nu pot spune. De aceea îmi este greu să răspund la această întrebare. Dar sunt un băiat născut la Iaşi, într-o familie de oameni muncitori, cu liceul şi facultatea făcute la Iaşi. Un băieţel foarte normal, de un metru şaizeci şi nouă, slab, nu cu foarte multe pasiuni, fără prea mult timp liber. Am căutat toată viaţa mea să fac lucruri excepţionale; unele au ieşit, altele nu. Un om curios, chiar foarte curios. Un om căruia îi este frică de oameni tocmai din acest motiv pare foarte comunicativ. Şi cam atât.
-De unde a pornit pasiunea pentru actorie?
-Îmi este greu să zic; este un cumul de întâmplări. În primul rând, când eram mic, eram foarte energic, foarte obraznic, făceam foarte multe lucruri rele. Era o plăcere să atrag atenţia şi să fiu în centrul atenţiei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care am ales actoria. Mi-am dat seama că sunt un copil foarte special. Şi aveam nevoie de o meserie care să îmi justifice existenţa şi felul în care voiam eu să trăiesc. Am fost deştept la treaba asta. Aş fi vrut să fac balet, dar nu era clasă de balet în anul în care am dat eu, şi a trebuit să aleg altceva. Am ales teatrul. Şi cred că e o neputinţă de maturizare. Nu am vrut să mă maturizez. Mi-am şi văzut părinţii care au fost nevoiţi să se maturizeze prea devreme, pentru că m-au avut pe mine. Iar eu am ales să fug de maturitate şi încă fug de ea. Şi cred că de aici am ales actoria. Am pornit de la un moment cu un spectacol la Iaşi, cu Tamara Buciuceanu, care juca „Chiriţa în Iaşi” şi care a intrat pe scenă pe un cal viu. Atunci mi-am dat seama că teatrul este un spaţiu al tuturor posibilităţilor. Te poţi juca toată viaţa într-un spaţiu dacă eşti actor.
-Ce înseamnă arta?
-Nu ştiu. Nu am ştiut niciodată ce înseamnă arta. Cred că este un moment care sensibilizează nişte oameni, care ajunge la inima sau creierul unor oameni. Nimeni nu poate spune ce e arta, pentru că cine poate face diferenţa între un moment dacă este sau nu artistic? Definim arta fiecare pentru noi. Nici nu ştiu care este definiţia generală a artei. Arta este ceva ce ajunge la om, la esenţa omului, fie că îl sensibilizează, îl intrigă, îl fascinează, îl miră. Cred că e ceva ce exercită o putere asupra unui om. Dar, în genere, totul exercită o putere, deci totul poate fi artă. Şi o conversaţie poate fi artă. Există şi o carte, „Arta conversaţiei”, de Ileana Vulpescu.
-Care a fost primul rol? Dar cel mai drag?
-Primul rol a fost unul figurativ, la Teatrul Naţional din Iaşi. Eram în clasa a XI-a, cred. Iar cel mai drag nu aş putea aminti doar unul, pentru că toate îmi sunt dragi la momentul lor. Cu cât faci mai multe, îţi devin tot mai dragi; am şi avut multe roluri. Acesta a fost norocul meu. Am primit foarte multe roluri frumoase.
-Ce amintiri vă leagă de Târgu Mureş?
-Una dintre ele poate fi atunci când am lucrat un spectacol la Teatrul Ariel. Pe atunci, director era domnul Cadariu, care, din păcate, s-a prăpădit. Am colegi foarte mulţi aici, Elena Purea, Roxana Marin, cu care am lucrat la acel spectacol, „Taxi Vinil”, se numea. Au trecut cam 20 de ani de atunci. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera de atunci. Să lucrez cu colegii mei actori din Târgu-Mureş a fost o plăcere. În rest, despre oraş aleg să fiu sincer. Acum jucăm într-o clădire absolut superbă, dar oraşul mi se pare puţin subdezvoltat, puţin uitat, puţin părăsit. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum e viaţa culturală, dacă există sau nu; exceptând Teatrul Naţional, nu am idee. Mi se pare că îi lipseşte un centru mai efervescent.
-Ce părere aveţi despre tinerii din ziua de azi?
-Nu prea am unde să îi văd. Dar, în majoritatea momentelor în care lucrez cu tineri, rămân plăcut surprins. Sunt foarte deştepţi, foarte informaţi, interesaţi de lucruri. Aceştia sunt tinerii cu care mă întâlnesc eu; bineînţeles că există şi o altă categorie de tineri, care au o altă abordare asupra vieţii. Din păcate, cultura ajunge din ce în ce mai greu la tineri. Asta depinde de diverşi factori: unii vin din familii defavorizate, din locuri uitate de ţară, unde cultura nu ajunge, şi, prin urmare, ei sunt lăsaţi pe dinafară; iar ei reacţionează ca atare. Nu poţi să spui „tineri”, pentru că ai generaliza; toţi tinerii nu sunt diferiţi. Există o categorie de oameni care sunt minunaţi, gândesc bine, gândesc în viitor, au planuri mari, şi mai există o categorie care nu au planuri, nu au nimic şi trăiesc de pe azi pe mâine.
-Puteţi recomanda o carte care v-a inspirat?
-La momentul actual, aş spune „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Este o carte foarte complicată. Aş recomanda-o spre citire pentru a aduce aminte de faptul că limba română a fost cândva foarte bogată. Noi, românii, cu limba noastră, avem nişte posibilităţi de exprimare şi nişte cuvinte care s-au uitat. Limba română, din păcate, a sărăcit. Iar un motiv ar fi faptul că lumea nu mai citeşte, vocabularul s-a micşorat şi va continua să se micşoreze. Şi această carte „În căutarea timpului pierdut” este o carte în care o să găsiţi limba română cu traducerea din anii ’60, limba română aşa cum era ea odată. Nu e uşor de citit, dar este o carte extraordinară care merită citită măcar odată.
Adrian Murariu