Violenţa domestică reprezintă o problemă profundă şi, din păcate, prea frecventă în societatea noastră, afectând milioane de oameni şi lăsând cicatrici dureroase pe termen lung. Violenţa domestică intervine în toate păturile sociale, motiv pentru care este considerată un flagel social. Tot din acest motiv, acest subiect ne priveşte pe toţi pentru că toţi trăim în această societate. Implicaţiile şi costurile acestui fenomen sunt de lungă durată, mai ales atunci când cei care trăiesc o astfel de situaţie nici nu conştientizează acest lucru.
Terminologia corectă
Primul mit pe care dorim să-l demontăm este legat de denumirea corectă a fenomenului dar şi de cine pot fi, de fapt, agresorii şi victimele.
„ Mă bucur mult că aducem în discuţie acest lucru, există multe persoane care consideră că violenţă în familie sau violenţă domestică, există doar între soţi. Sau, există foarte mulţi care consideră că, dacă sunt căsătoriţi, au drepturi şi au dreptul să facă orice. Greşit. Există mai multe denumiri, în momentul de faţă, legislaţia agreează termenul de violenţă domestică. Iniţial, în 2003 când a apărut legea, termenul era de violenţă în familie. În literatura de specialitate la nivel internaţional, avem violenţă domestică şi violenţă pe bază de gen (en.: gender based violence). Un alt termen utilizat este violenţa intrafamilială. Tipurile de relaţii unde putem regăsi acest fenomen pot fi diferite. Între soţ şi soţie, în relaţii de uniune consensuală, în relaţii fraternale, bunicul faţă de nepot, nepotul faţă de bunică, mame care au adoptat copii şi aceştia din urmă. Deci vorbim de membrii de familie şi de cei care locuiesc şi convieţuiesc împreună. Aceasta este „umbrela” sub care legea în România defineşte violenţa domestică” ne-a explicat Teodora Baba. Nici foştii soţi, care nu mai locuiesc împreună, nu scapă de sub această „umbrelă a legii”.
Ne-am obişnuit să asociem termenul de violenţă cu bătaia, cu un pumn, o palmă sau un picior, cu o lovire a celeilalte persoane. Desigur aceasta este cea mai gravă formă de violenţa prin prisma suferinţei fizice pe care o produce. Există, însă, şi aşa numite forme mai subtile de violenţă iar pe unele dintre ele le considerăm de-a dreptul fireşti.
Violenţa verbală, nevoia de a supune prin cuvinte
În orice cuplu, căsătorit sau nu, în orice relaţie, de rudenie sau nu, pot apărea dispute, chiar conflicte. Suntem oameni şi nu suntem la fel. Avem diferenţe de opinii, diferenţe de dorinţe. Dacă avem o oarecare doză de inteligenţă emoţională vom reuşi să depăşim disputele care apar într-un mod constructiv. De cele mai multe ori, însă, multe persoane nu reuşesc să facă acest lucru.
Psihologul Teodora Baba ne-a explicat unde este linia de demarcaţie între un cuplu obişnuit care îşi rezolvă constructiv problemele şi un cuplu în care există violenţă domestică.
„În momentul în care vorbim de jigniri, înjurături, porecliri, cuvinte ameninţătoare, ameninţare cu moartea, ameninţare cu bătaia, vorbim de violenţă verbală. Trebuie să facem o diferenţiere, în orice cuplu există dispute şi trebuie să vedem unde este acea limită care este trecută în cazurile de violenţă domestică. Ei bine, diferenţa este, atunci când apar discuţiile în contradictoriu, se ridică şi tonalitatea, fiecare îşi spune părerea şi, la un moment dat apare liniştirea şi se intră într-o negociere în urma căreia se poate ajunge la o soluţie echitabilă pentru ambele părţi. Atunci când vorbim de violenţă nu mai apare partea de negociere, de câştig reciproc şi de înţelegere. Apare o parte de impunere: eu vreau ca tu să faci asta şi cel care este agresiv încearcă prin toate căile să-şi impună punctul de vedere. Aici intervine un aspect trist. De cele mai multe ori această persoană nu o face neapărat conştient, poate la început sesizează, după care devine un automatism să se folosească de înjosire, ponegrire, umilinţă”, a explicat aceasta.
Dacă înjurăturile şi jignirile directe sunt forme uşor sesizabile ale violenţei verbale, în multe alte situaţii violenţa este manifestată în forme mai subtile şi greu identificabile: „întotdeauna e dezastru în casa asta”, „tu niciodată nu faci ce trebuie” , „nu eşti în stare să faci nimic”, „dacă divorţezi este evident că nu-ţi pasă de copiii tăi şi toată lumea o să afle asta”, „dacă mă iubeşti faci asta şi fără să îţi cer eu”, „fără mine nimeni nu te bagă în seamă” , „dacă plec eu se alege praful de tot”, „cine crezi tu că s-ar mai uita la tine dacă eu te las”.
În multe cazuri, expresii ca cele de mai sus, au devenit automatisme. Poate nici nu le mai băgăm în seamă. De cele mai multe ori am fost obişnuiţi cu astfel de manifestări din copilărie, aşa se vorbea şi în familia noastră.
În astfel de situaţii, în care am fost obişnuiţi de mici cu asemenea discursuri, ne este greu să vedem că, acolo, în spatele jignirilor, apare nevoia de a controla. Este un rău intenţionat, cu intenţie jigneşti, cu intenţie înjoseşti acea persoană pentru că fiind înjosită tu ai senzaţia că eşti deasupra acelei persoane şi atunci ai senzaţia că deţii controlul.
Controlul banilor: violenţa economică
Abuzul economic în relaţia de cuplu este o formă a violenţei domestice manifestată printr-un tipar de comportament folosit de unul dintre parteneri pentru a câştiga şi menţine puterea şi controlul în relaţie. Acesta se manifestă la început în mod subtil şi apoi progresează în timp prin controlarea veniturilor, interzicerea angajării, excluderea din decizii legate de bani, ş.a.
„Violenţa economică nu are neapărat legătură cu modul în care se împarte sau se gestionează bugetul unei familii sau a unui cuplu. Pin-urile, cardurile, alocaţiile, ajutorul social, pensia sunt deţinute doar de un membru iar celalălalt nu are nici măcar permisiunea de a-şi cumpăra anumite lucruri sau de a dispune de bani după cum consideră de cuviinţă. Dacă unul dintre parteneri limitează accesul la finanţe, el sau ea este cel/cea care deţine controlul. Am întâlnit cazuri în care situaţia financiară în cuplu era una peste medie şi doamna respectivă nu avea bani de un covrig. A ajuns cumva la noi şi ne spunea că banii sunt în seif, cardurile sunt la el, eu trebuie să notez pe caiet şi să las bonurile acasă pentru ce am cheltuit. Şi acesta a fost un caz fericit pentru că ea avea cât de cât acces la bani, dar am întâlnit şi cazuri în care, de exemplu, alocaţia copilului merge pe consumul de alcool sau pe anumite plăceri ale unui membru al familiei şi copilul rămâne fără un minim necesar”, a explicat psihologul Teodora Baba.
Vrei să identifici dacă te afli într-o relaţie nesănătoasă din punct de vedere economic? Iată câteva comportamente ale partenerului sau parteneri care să îţi atragă atenţia:
- Te forţează să-i dai acces la banii tăi sau la conturile tale personale.
- Ia toate deciziile ce ţin de casă sau finanţe fără a te include.
- Îţi interzice să lucrezi sau să urmezi oportunităţi de dezvoltare educaţională.
- Îţi spune mereu că are el/ea grijă de tine şi nu ai de ce să vrei să munceşti.
- Îţi interzice să foloseşti bunurile comune.
- Refuză să plătească facturi sau să sprijine familia.
- Te împiedică să obţii sau să foloseşti cardul.
- Limitează sau opreşte accesul la resurse fizice de bază (mâncare, îmbrăcăminte, medicamente).
- Te face să te umileşti pentru a primi o sumă infimă de bani.
- Îţi oferă o sumă limitată de bani lunar şi are ieşiri nervoase când ai nevoie de bani pentru urgenţe justificate.
- Intervine în activitatea ta de lucru, job.
- Te expune pe tine sau pe copii la munci grele care pot pune în pericol sănătatea voastră.
- Te trage la răspundere pentru fiecare sumă de bani cheltuită, uneori degenerând în violenţă fizică.
Controlul nu este o dovadă de iubire deoarece în societatea noastră există încă mentalitatea că este normal, că este oarecum dreptul bărbatului, de obicei, de a interzice partenerei sale să facă anumite lucruri, sau chiar de a-i impune să nu mai facă anumite lucruri. De obicei e vorba de bărbaţi, dar şi femeile pot avea astfel de pretenţii.
La început sunt sugestii subtile, recomandări spuse pe un ton civilizat, dar aici e doar începutul. Pentru că atunci când vorbim de violenţă socială se ajunge repede la impuneri.
„Uneori, în relaţie, apar diferite condiţionări. De exemplu, nu te mai duci acolo, nu mai ieşi cu grupul acesta, nu faci facultate, nu te mai duce la părinţii tăi. De ce vrei un loc de muncă? De ce vrei să ieşi cu prietenii. La început apare sub forme de genul acesta, după aceea apare şantajul sau impunerea clară, nu ai ce să cauţi acolo, nu au ei ce să caute la noi în casă, ei ne vor răul, ei nu ştiu ce e între noi. Ca şi când noi trebuie să ne închidem şi iubirea noastră se consumă doar la nivelul acesta şi nu avem nevoie de nimeni altcineva. Controlul aici apare sub forma îndepărtării celor din jur pentru că ceilalţi pot veni cu sprijin, ceilalţi pot să vină cu idei, ceilalţi pot să dea idei victimei, ceilalţi pot să spună adevărul. Acest fenomen nu este nici lovire, nu este nici jignire, nu este nici umilinţă, dar este tot un control şi se numeşte violenţă socială şi apare în legislaţia internaţională ca formă de violenţă”, a explicat psihologul Teodora Baba.
Aceasta a mai explicat că această formă apare strict în relaţiile de cuplu şi se manifestă sub forma limitării accesului, a contactului social cu oamenii, aici intră interdicţii de a merge la locul de muncă, intredicţii de a merge în vizită la familie sau de a veni familia în vizită.
Sanda Viţelar