Mărţişorul face parte din patrimoniul cultural imaterial din România, înscris în lista UNESCO din anul 2017.
„Sărbătoare tradiţională, născută din credinţele şi obiceiurile agrare ale strămoşilor noştri, geto-dacii şi romanii, marchează naşterea naturii şi intrarea în noul an agricol, fiind strâns legată de tradiţiile Anului Nou, care în vechime începea la 1 Martie.
Firele răsucite ale mărţişorului simbolizează unitatea contrariilor: frig-cald, iarnă-vară, moarte-viaţă, masculin-feminin, regenerarea continuă a vieţii.”
(Monica Duşan, „Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărţişorul)”, în „Patrimoniul cultural imaterial din România înscris în lista UNESCO. 2022”, p. 8.)
Prima atestare documentară a mărţişorului se regăseşte în „Condica limbii rumâneşti” a lui Iordache Golescu din anul 1830.
Mărţişorul sau mariţiguşul se confecţiona din fire de cânepă sau lână (mai târziu bumbac), albe şi roşii, care se legau în formă de 8. De acest şnur se atârnau monede de aur şi argint, dar şi fire de iarbă, muguri sau flori.
„Era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia din ziua de 1 Martie. El constă dintr-un bănuţ de aur spânzurat de un găitan de mătase împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întalnea cea întâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit.
Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.
(…) Servea celor ce-l purta ca un fel de amulet.”
(Simion Florea Marian, „Sărbătorile la români. Studiu etnografic I. Ediţie îngrijită şi introduce de Iordan Datcu”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1898, p. 312-316.) (sursa şi foto – Arhivele Naţionale Mureş)
Ileana Sandu