Satele şi amurgul trist al unei lumi
Ne place sau nu, satele devin rând pe rând marile azile, în care, „enigmatici şi cuminţi”, părinţii şi bunicii noştri aşteaptă întâlnirea cu Marele Creator, pe lungul drum al nemuririi. E o lege a firii veţi spune şi totuşi în procesul de secularizare a sentimentelor, a trăirilor, poate că nu ne vom pierde în marele abis al uniformizării vieţii. Cu fiecare zi se duce o lume şi rădăcinile pe care am crescut.
Trăim astăzi efectele întârziate a unor acţiuni şi fapte din trecut care au produs şi vor produce nu numai fapte vizibile ci şi atitudini dintre cele mai nedorite.
În anii 50-70, agricultorii, prevăzători, aveau copii destui ca pe unul dintre ei să îl lase în casă, să rămână sprijinul lor la bătrâneţe – copilul de sacrificiu, aşa cum şi este. Copilul de sacrificiu, făcându-şi o familie, reuşea să integreze toate treburile şi muncile aşa încât părinţii să aibă o linişte vegheată de acesta. Practic, toată grija bătrâneţii şi neputinţei era lăsată pe umerii acestui copil de sacrificiu.
Anii 60-80 au fost ani de dezvoltare a economiei, a fabricilor care au făcut ca mulţi dintre copii să se îndrepte spre oraş, iar satele să îmbătrânească progresiv. Ţin minte cum părinţii ne îndemnau: „Mergeţi la şcoală şi învăţaţi să vă găsiţi de lucru, şi nu robi ai pământului, cum am fost noi o viaţă! Şi au plecat copiii, şi-au făcut un rost, au prins rădăcini printre pietrele oraşului, iar timpul trece şi tace.
Ajunşi la bătrâneţe, în neputinţă, fără un copil de sacrificiu, bătrânii noştri devin uşor umbre pe care îi vizitează copiii, cel mult la sfârşit de săptămână, când grija unui om vârstnic este permanentă. Un pachet dat în grabă nu înlocuieşte o vorbă bună, o strângere de mână. Nicio boală de care ar suferi nu este atât de grea ca singurătatea. Cui să ceri un pahar cu apă? Bătrânii noştri nu se îngrijesc printr-un telefon în care suntem asiguraţi că totul e bine. Că aşa e bine, în modestia lor nu ar deranja nici cu o vorbă viaţa tihnită a copilului. Acel copil care acum e la rândul lui bunic, iar în agenda lui nu e loc şi de cei ce l-au crescut.
Nu se plâng, nu le cer nimic, îşi aşteaptă cuminţi rândul… timp în care, noi ne exprimăm dragostea prin ode şi postări pe reţelele socializare, ca să ştie lumea cât îi iubim. Trist! (sursa şi foto – facebook.com/sanpetru.renaste/)
Mihai Teodor Nașca