Cimitirul armenesc din Gheorgheni (II)
Un al doilea val migraţionist armean se stabilea la Gheorgheni în 1654, familiile fiind conduse de fraţii höRTZ AZBEJ ŞI vÁRTIG. Principala lor ocupaţie a fost comerţul, menţionată într-un text datând din anul 1837, după care Gheorgheniul „nu era un oraş ostentativ şi nici atrăgător, dar cu bani (în piaţa acestuia fiind magazine bine aprovizionate şi nu scumpe. Gheorgheniul este un oraş comercial de spirit armean.” Un argument convingător este şi înfiinţarea în anul menţionat a unei bănci în actualul sediu al Primăriei. O casă de economii funcţiona deja din secolul al XVIII-lea. Armenii se ocupau şi cu tăbăcăria, devenind meşteşugari apreciaţi, reuniţi în Breasla Tăbăcarilor. La târgul naţional din Debrecen, din cele 1600 de legături de piele de Cordova, mai mult de jumătate proveneau din Gheorgheni. Produsele erau vândute de tăbăcari, deşi se considerau mai degrabă comercianţi decât meşteşugari. Simultan cu dreptul de şedere, le aproba armenilor şi posibilitatea de a-şi alege judecători din rândul lor. Armenii din Gheorgheni au trebuit şi au ştiut să lupte pentru păstrarea privilegiilor conferite. „Mercantile Forum” servea acestui scop: era un Tribunal Comercial pentru protecţia comercianţilor armeni. Înfiinţată în anul 1796 împreună cu armenii din Frumoasa, numita Curtea Comercială a devenit forul de conducere oficial al comunităţii armene. Dreptul de decizie nu se limita la problemele intracomunitare, reprezentându-i şi în faţa autorităţilor publice, fiind compus dintr-un judecător şi judecător adjunct ales, doisprezece senatori şi un secretar. Atribuţiile forului excedau chestiunile comerciale şi juridice, asumându-şi competenţe în domeniul învăţământului, social, ba chiar cazuri familiale şi disciplinare, serviciul militar, impozite şi taxe locale. Stabilea până şi retribuţia preoţilor. Dispunea ajutoare materiale nevoiaşilor şi controla activitatea diverselor asociaţii comunitare. După 1848, importanţa Forumului s-a diminuat, urmare a abolirii privilegiilor şi a proclamării egalităţii cetăţenilor. După 1860, funcţiona sub numele „Zecimea Armeană”, iar în 1873 îşi încheia activitatea. Un ecou al acelor vremuri este asociaţia „Mantiile Roşii”, compusă din membrii consiliului bisericesc, care formează o gardă onorifică în jurul preotului, acesta purtând un toiag păstoresc (cavazan). Erau continuatori ai celor şapte tineri ai Breslei Flăcăilor, care, de pe la 1800, se ocupau cu educarea tinerilor şi organizarea activităţilor de interes comunitar, asigurarea gărzii de onoare la slujbele religioase, precum şi săparea mormintelor pentru decedaţi. Mantiile Roşii aveau să dispară la finele veacului, mai exact în anii 1890. Reapărute ulterior, există şi astăzi.
Prin 1794, funcţiona un gimnaziu, unde elevii armeni, maghiari şi români studiau în limbile armeană şi maghiară. A fost închis de autorităţile austriece în anul 1849. Ca efect, în ziua de astăzi nimeni din comunitate nu mai cunoaşte limba armeană, exclusiv rugăciunea Tatăl nostru şi câteva cântări religioase. Prin 1990, eruditul călugăr mechitarist P. Fogolyán Lukács Miklós a izbutit să le resuscite unora dintre armeni coştiinţa originii. În anul 1913, se înregistrau la Gheorgheni 600 locuitori de origine armeană, iar după aproape un veac 625, în anul 2006. O stabilitate relativă, explicată prin depărtarea de un centru de atracţie mai puternic. Astăzi, urmaşii vrednicilor armeni se feresc să abordeze acest subiect. Nu face excepţie nici actualul edil al oraşului, Csergö Tibor András, în pofida specialităţii de istoric şi fost director al Muzeului din Gheorgheni, instituţie ce poartă numele fondatorului său, armeanul Tarisznyás Márton. Chiar dacă într-un strat de
memorie sau într-un colţişor de inimă mai pâlpâie o flacără, majoritatea se consideră şi se declară maghiari (de origine armenească). Şi ca o ultimă zvâcnire de conştiinţă îşi aleg ultimul drum în „noua patrie” spre Cimitirul Armenesc. „Sus în Cer(…) Acolo e patria mea” spune un imn creştin intonat pe marginea gropii, înainte de coborârea sicriului în mormânt. După patrii pământene, mai de durată sau efemere, ACOLO, în Împărăţia Tatatălui, este patria veşnică pentru fiecare muritor, creştin sau păgân. O patrie democratică, indiferent de limba şi locul în care ai fost botezat sau încredinţat veşniciei.
În funcţie de zona în care s-au stabilit, armenii aveau să adopte etnia şi chiar religia locului. Coloniştii s-au dispersat, stabilindu-se la Nicoleşti, Frumoasa, Bistriţa, Gurghiu, Dumbrăveni, Gherla, Gheorgheni Tîrgu-Mureş, Odorheiu Secuiesc, Topliţa, Baia Mare, Cluj-Napoca, miercurea Ciuc ş.a. „Strămoşii noştri armeni, care au fugit din Ani spre vest în anii 900, s-au strămutat din Moldova în Transilvania în anii 1700, ca urmare a convertirii forţate a voievozilor valahi şi s-au stabilit în Gheorgheni sub Apafi I” nota Vákár Tibor în 1976, referitor la începuturile coloniei armeneşti din Gheorgheni. A existat şi un alt val de emigraţie armenească, refugiaţii de război, în urma „Genocidului Armenesc” din anii 1915-1916, când au fost masacraţi 1,5 milioane de armeni trăitori în Turcia, un sfert din populaţia armeană. Refugiaţii ajunşi în România s-au stabilit cu precădere în sud-estul ţării: Tulcea, Constanţa, Galaţi şi Bucureşti. Printre aceştia, mai există cunoscători ai limbii armeneşti, declarându-se armeni.
Prof. dr. Mihai Suciu