Frustrarea naşte monştri. Pentru că şobolanii sunt veşnici pe corabie. Şi, în timp ce pe cei din urmă îi vedem doar în caz de catastrofă, cei dintâi apar mai ales atunci când simt miros de sânge.
Da, nu am crezut, însă vremurile pe care le trăim confirmă din plin acest lucru. Nu mai departe de ograda noastră, aici în Mureş, dacă aruncaţi puţin privirea veţi vedea cum frustraţii momentului au devenit mici monştri care ne tulbură prezentul, dar care ne pot afecta viitorul. Iar problema este cu atât mai dureroasă cu cât monstruleţii de azi şi-au găsit aliaţi în monştrii vechi, care ne-au umbrit trecutul ca neam şi ţară, şi încearcă acum să ne sperie căţăraţi pe hoiturile acestora. Asta în timp ce noi căutăm soluţii, crezând în principiile care ne-au fost insuflate de-a lungul anilor. Ei, monştrii de ieri sau monstruleţii de azi, au călcat mereu în picioare orice principii, şi-au văzut mereu doar propriile interese şi pentru parvenirea lor au călcat şi calcă oricând peste cadavre. Nu contează dacă sunt cadavrele celor din neamul lor sau ale vecinilor lor. Ei sun mânaţi de frustrare şi de dorinţele de înavuţire şi de putere. Ei cred în orice, dacă le profită, şi sunt gata să bată palma cu oricine dacă târgul le aduce măcar un sâmbure din mărul la care visează. Ei au trăit mereu aşa, iar astăzi majoritatea lor sunt împotriva proiectului european, sunt împotriva unei politici economice comune, sunt „suveranişti” şi asta în ciuda faptului că ei înşişi, la un moment dat, s-au bucurat pe deplin de pe urma democraţiei şi a proiectului european. Astăzi sunt însă frustraţi. Fie pentru că au fost daţi la o parte, fie pentru că s-au plafonat ei înşişi mulţumindu-se, la un moment dat, cu bunăstarea financiară la care au ajuns profitând de pe urma afacerilor deschise în democraţia de care astăzi pare-se că s-au săturat. Poate o să ziceţi că nu am dreptate, că între cei cărora le spun frustraţi sunt şi tineri. Iar răspunsul meu este unul cât se poate de simplu: frustrarea nu vine neapărat ca un apanaj al vârstei. Manipularea şi dezinformarea, tocmai atunci când te crezi cel mai bine informat pentru că ai acces la multiple canale de informare, te pot lovi de la vârste mici, iar mirajul parvenirii pe mâna ruşilor sau prin revoltă nu este de trecut cu vederea. Să nu mai spunem că în vremurile de astăzi poţi uşor să crezi că meriţi mai mult, deşi nu ai făcut nimic pentru a avea pretenţii. Şi asta doar pentru că democraţia şi libertatea îţi permit astfel de atitudini şi speranţe. Dar tu, sau monstrul din tine, simţind mirosul sângelui, eşti gata să renunţi la asta pentru a fi uns. Căci e mai bine să aştepţi să fii uns de un stăpân decât să concurezi cu cineva pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti.
Dar, revenind la monştrii de lângă noi, la frustrarea lor, pot înţelege că sunt obosiţi de binele pe care l-au exersat în ultimii 35 de ani şi s-au săturat. Ei nu mai pot să concureze cu nimeni şi pentru nimic. Ei văd doar cum prietenii, vecinii sau străinii le iau faţa într-o competiţie din care ei nu mai vor să facă parte. Sunt nemulţumiţi că nu mai au funcţii ei, soţii sau soaţele lor sau că nu le pot obţine astfel de privilegii copiilor lor pe care i-au învăţat că totul li se cuvine doar pentru că „tata a fost şef” sau „mama a avut bani”. Şi, uite aşa, trei frustraţi dintr-un foc într-o singură familie. Care găsesc mereu vinovaţii în jur şi nu în interiorul propriilor fiinţe. Ei sunt acum „suveranişti”, pentru că aşa speră să elimine competiţia şi să facă iarăşi ce vor. Chiar dacă acel „ce vor” este împotriva binelui comun. Aşa a fost şi cu comuniştii. Au minţit frumos despre egalitarism şi s-au suit peste un popor care n-a avut curajul să-i arunce din cârcă decât în al doisprezecelea ceas. Iar astăzi unii şi-au amintit ce bine le era în vremurile acelea, când „aparatul” le furniza de toate, de la jucării, la apartamentul de locuit până la mâncarea de zi cu zi. Nu contează că majoritatea erau muritori de foame. Nu contează nici măcar că, între timp, ei înşişi şi-au tras vile şi au găsit formulele de îmbogăţire exploatând durerile poporului. Căci se gândesc astăzi cât de bine ar fi dacă, cu toate privilegiile şi averile dobândite în democraţie s-ar întoarce în trecut. Ar putea uşor să-şi cumpere poziţii în „aparat”, lor şi copiilor lor, ar putea trăi ca stăpâni, fără să se gândească la cei din jur. Şi, pentru asta sunt gata de orice. Căută şi ne arată zilnic duşmanii. Sunt supăraţi că, în mărinimia sa, poporul, prin aleşii săi, ajută ucrainenii plecaţi în pribegie ca urmare a războiului pornit împotriva lor de ruşi. Şi ne spun cu neobrăzare că ei nu sunt de acord să mai ajutăm pe nimeni. De parcă din averile lor s-ar lua acei bani. Ei nu mai vor să dăm bani copiilor veniţi din Ucraina şi, adesea au chiar tupeul de a spune că ţara vecină nici măcar nu a existat. Şi că războiul nu este al nostru şi nu trebuie să ne intereseze că ruşii s-au băgat cu bocancii în viaţa vecinilor noştri. Însă uită că pe principiul acesta nici România nu a existat. Şi că, oricând, cineva poate să îşi bage bocancii în vieţile noastre. Şi, atunci, vecinii ar putea să întoarcă spatele… E trist. Mai ales că unii au ajuns în Parlamentul României şi de acolo ne arată nivelul scăzut al capacităţii lor de a judeca şi de a acţiona în folosul întregului popor. Frustrarea i-a atins într-atât încât limbajul folosit, mult sub nivelul unei dezbateri parlamentare, ne arată inclusiv faptul că, da, nu trebuie să ne temem de duşmanul din exterior, cât trebuie să ne temem de monştrii din interior care acţionează precum un cancer asupra întregii naţiuni. O naţiune în esenţa ei solidară cu cei aflaţi la ananghie, o naţiune gata oricând să ajute şi să primească în casa ei sărmanii plecaţi în pribegie, însă o naţiune care, asemenea oricărei păduri, are şi uscăturile ei putrezite cum sufletele celor despre care scriu aici sunt năpădite de frustrare. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea