Monica Lovinescu, cea mai importantă voce feminină a exilului românesc
Monica Lovinescu (1923-2008), unicul copil al criticului literar Eugen Lovinescu şi al profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, a crescut într-o familie cu aplecare către lumea literelor şi a început să scrie din copilărie, debutând la vârsta de opt ani, în 1931, cu basmul „Romanul păpuşilor” în revista „Dimineaţa copiilor”. După ce a obţinut licenţa în Litere la Universitatea din Bucureşti (1946), a lucrat ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.
După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, a plecat în Franţa ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 a cerut azil politic. În Franţa a scris articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în numeroase reviste franceze, dar şi în cele româneşti din exil.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca, cei doi fiind în legătură cu figurile importante ale exilului românesc, iar locuinţa lor pariziană a devenit un centru şi pentru scriitorii aflaţi în vizită la Paris. Prin publicitatea făcută disidenţilor români în presa internaţională, au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autorităţile de la Bucureşti.
A fost una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea „Teze şi antiteze”. Mama sa a sfârşit în închisorile staliniste, fapt care a marcat-o pentru tot restul vieţii.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată, în curtea casei sale din Paris, de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. A fost transportată în stare de comă la spital, dar după cinci zile a părăsit clinica, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei Libere.
A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, într-un spital din apropiere de Paris. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în România şi depuse în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni.
Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu şi de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
Pentru întreaga sa activitate de ziaristă şi critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte. În 1999 i s-a conferit ordinul Steaua României în grad de Cavaler, iar în 2008 a fost decorată post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.
Aida Vrioni, prima jurnalistă profesionistă din România
Aida Vrioni (1880-1954), pe numele său real Maria Mateescu Vrioni, a fost prima jurnalistă profesionistă din România. În perioada interbelică ea a colaborat la numeroase ziare şi reviste, ocupând mai multe funcţii: redactor pentru partea feminină la ziarele „Dimineaţa”, „Adevărul” şi „Ţara” între anii 1904-1907, directoare a „Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”, membră în Comitetul Central al Uniunii Intelectuale Române, membră a Societăţii Scriitorilor Români, membră a PEN Clubului Român, preşedintă a Secţiunii de litere şi arte a Consiliului Naţional al Femeilor Române, preşedintă a Societăţii Litere şi Arte a Federaţiei Naţionale a Femeilor şi a Asociaţiilor Profesionale etc., organizând concursuri literare pentru stimularea tinerelor talente, precum şi serate literare, în locuinţa ei.
Jurnalista Aida Vrioni a promovat scrierile femeilor în special prin publicaţia pe care a coordonat-o în anii 1926-1943, „Revista scriitoarei” (din 1929, „Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”). În calitate de director al revistei a colaborat constant cu membrele comitetului de conducere, scriitoarele Agatha Grigorescu-Bacovia, Claudia Millian-Minulescu, Mărgărita Miller-Verghy, Hortensia Papadat-Bengescu. Publicaţia avea o cronică a evenimentelor artistice, realizată, de regulă, de Aida Vrioni, o prezentare de carte, redactată deseori de Agatha Grigorescu Bacovia, dar şi de Mărgărita Miller-Verghy. Se păstrează scrisori ale Mărgăritei Miller-Verghy în care amintea mereu despre eforturile lor literare şi financiare, în căutare de colaboratori talentaţi şi de abonaţi, care să asigura continuitatea revistei.
Aida Vrioni a apreciat în mod deosebit ioerele lui Panait Istrati şi a scris în onoarea lui eseul „Ultimele flori, prietenului Panait Istrati”, a iniţiat o strângere de fonduri pentru ridicarea unui monument funerar.
La Arhivele Naţionale ale României, se păstrează fondul Vrioni Aida, care include numeroase scrieri personale, precum jurnale (1916-1919, 1949-1953), eseuri, nuvele, romane, piese de teatru, adrese, scrisori, fotografii.
Maria Baiulescu – o viaţă dedicată mişcării feministe din România
Maria Baiulescu (1860-1941), descendentă a unei renumite familii de intelectuali braşoveni (tatăl ei, protopopul ortodox Bartolomeu Baiulescu fondase o şcoală românească în propria sa casă de la Zărneşti) a fost o personalitate de excepţie a mişcării feministe din România: membră a Comitetului Reuniunii Femeilor Române din Braşov din anul 1906, iar din 1907 până în 1935 a fost preşedinta asociaţiei, urmând exemplul mamei sale. A fondat şi a condus mai multe organizaţii care susţineau protejarea femeilor şi a copiilor orfani, precum Uniunea Generală a Femeilor Române din Transilvania şi Ungaria, Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, Societatea de Cruce Roşie Română din Braşov, Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române – filiala Braşov, Cercul Analelor, Mângâierea, Comitetul Asistenţei Universitare, Ateneul popular „N. Iorga”, Societatea pentru Educaţiune Cetăţenească condusă de mitropolitul Miron Cristea, a colaborat cu Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Asociaţia Română pentru Societatea Naţiunilor din Bucureşti ş.a.
A ţinut conferinţe publice despre educaţia şi soarta femeii române, în ţară şi în străinătate (Franţa, Elveţia, Belgia, Suedia ş.a.), prima pe această temă fiind în 1896 la Braşov.
Activitatea Mariei Baiulescu s-a concentrat pe ajutorarea copiilor, bolnavilor şi bătrânilor. Prin organizaţia „Reuniunea Femeilor Române”, a susţinut educaţia fetelor orfane sau sărace, prin şcoala internatului-orfelinat al Reuniunii, transformată în 1920 în şcoală de menaj şi industrie casnică, unde fetele erau învăţate meserii precum cusutul, grădinăritul, igiena, dar şi discipline precum limbi străine sau istorie. Fetele care absolveau aceste şcoli se puteau ulterior întreţine singure, devenind croitorese, profesoare sau guvernante. În 1936, Ministerului Educaţiei a decis să denumească această şcoală Liceul Industrial „Maria Baiulescu”.
Refugiată la Iaşi în anii Primului Război Mondial, Maria Baiulescu s a pus în slujba spitalului condus de regina Maria, unde funcţiona şi un cămin pentru ocrotirea orfanilor de război, fondat de principesa Olga Maria Sturdza. Aflată la Iaşi, în mijlocul acestor preocupări, Maria Baiulescu a contribuit la înfiinţarea Societăţii pentru Ocrotirea Orfanilor de Război şi a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române. După încheierea războiului şi unirea Transilvaniei cu România, Maria Baiulescu s a întors la Braşov, unde cu banii primiţi de la Bănca Naţională (50.000 de lei) şi de la Asociaţia Familia Luptătorilor (20.000 de lei) a reuşit să refacă clădirea Orfelinatului de la Braşov.
Un ideal constant al Mariei Baiulescu a fost acela de unificare a tuturor reuniunilor româneşti de femei din Imperiul Austro-Ungar, apoi din România Mare. La Congresul de unificare, desfăşurat în 3/16 4/17 iunie 1913, la Braşov, au luat parte peste 140 de delegate din 37 de Reuniuni româneşti de femei, evenimentul transformându-se într o adevărată sărbătoare naţională. Uniunea îşi propunea o mai largă şi pragmatică educaţie a fetelor, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea celor nevoiaşi şi înfiinţarea unui mare orfelinat. În anul 1926, a fost aleasă preşedintă a Uniunii Femeilor Române, organizaţie ce cuprindea multe din asociaţiile de femei din România Mare.
În semn de recunoştinţă pentru o viaţă închinată cauzei femeilor şi drepturilor lor, Maria Baiulescu a fost distinsă cu ordine şi medalii româneşti şi străine.
Calypso Botez – militantă pentru drepturile femeilor în România interbelică
Fire sociabilă şi activă, Calypso Botez (1879-1944), absolventă a Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Iaşi, a contribuit la crearea, organizarea şi evoluţia mai multor asociaţii feministe: Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, Solidaritatea, Uniunea Intelectuală Română. A făcut parte din consiliul asociaţiei Gospodăriilor Rurale şi a fost printre fondatoarele societăţii Amicele Tinerelor Fete. În timpul Primului Război Mondial, a coordonat Crucea Roşie din Galaţi, acordând ajutor soldaţilor răniţi. A fost singura femeie membră a Institutului Social Român, condus de Dimitrie Gusti, unde a reuşit să deschidă o secţie de Studii feminine.
În perioada 1917-1923, Calypso Botez a participat la dezbateri publice privind noua Constituţie a României şi, împreună cu alte feministe active, precum Maria Baiulescu, Eleonora Stratilescu, Ella Negruzzi, a elaborat şi a trimis memorii prin care cereau modernizarea statutului juridic, economic şi politic al femeilor.
O direcţie consecvent urmărită de Calypso Botez a fost obţinerea accesului pentru femei în diverse profesiuni exclusiv masculine în epocă, cum ar fi magistratură şi poliţie. Cu acest scop, în 1927 s-a constituit Asociaţia Generală a Femeilor Funcţionar Public, cu peste 600 de membre, Calypso Botez fiind preşedintă.
În august 1929 a fost adoptată legea pentru organizarea administrativă, care a inclus dreptul femeilor de a vota şi a fi alese în consiliile comunale sau judeţene, dar, spre deosebire de bărbaţi, numai dacă aveau studii sau erau văduve de război, decorate pentru activitate în timpul războiului, funcţionare.
Numeroasele iniţiative şi realizări ale lui Calypso Botez au determinat alegerea ei printre primele femei consilier din administraţia Bucureştilor în anii 1927 şi 1928, contribuind la modernizarea sistemului de asistenţă socială (birourile şi secţiile asistenţei, orfelinatele primăriei, azil pentru copii abandonaţi şi pentru bătrâni). În calitate de consilier municipal al Primăriei Capitalei a înfiinţat Şcoala nr. 48 – pe care a înzestrat-o personal –, o cooperativă condusă de elevi, o şcoală serală pentru ucenici, ateliere de cizmărie, de croitorie şi prima Cooperativă de Femei bazată pe munca la domiciliu (1927, 1928). A fondat în Bucureşti prima Şcoală de secretare, Şcoala de menaj „Radu-Vodă”, Şcoala de horticultură şi fermiere – pentru educaţia fiicelor invalizilor şi a orfanilor de război, pregătirea de fermiere care să aibă cunoştinţe de pomicultură, horticultură, creşterea animalelor şi contabilitate.
Calypso Botez a scris şi publicat numeroase studii prin care îndruma şi promova mişcarea feministă din România, precum: „Femeia în legislaţia română – Problema drepturilor femeii române. Examen social-politic şi juridic”, cu o introducere istorică asupra feminismului în România, Bucureşti, 1919, „Drepturile femeii în Constituţia viitoare”, Bucureşti, 1923, „Mişcarea feministă”, 1922, Bucureşti, 1924, „Femeia în economia rurală”, atudii şi eseuri filosofice.
Meritele lui Calypso Botez au fost încununate cu numeroase distincţii: medalia „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918″, Ordinul „Crucea Regina Maria”, medalia „Avântul Ţării”, medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasa I, Ordinul „Sf. Sava” în grad de ofiţer, Ordinul „Sf. Mormânt” în grad de ofiţer.
Sarmisa Bilcescu Alimăneştianu – prima româncă avocat
Sarmisa Bilcescu (1867-1935) a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în drept la Universitatea din Paris şi prima femeie din lume cu un doctorat în drept.
Diversitatea de opinii privind statutul femeii, rolul căsătoriei, locul femeii în familie şi societate au determinat-o pe Sarmisa Bilcescu să studieze şi să se dedice acestui domeniu. Susţinerea tezei de doctorat „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul roman şi francez” a avut loc în 12 iunie 1890, la Facultatea de Drept din Paris, unde, pentru prima dată în istoria instituţiei, o femeie îşi susţinea teza de doctorat. Lucrarea, întinsă pe 508 de pagini, era o analiză a rolului şi drepturilor mamei din societatea romană şi franceză.
În toamna anului 1890 s-a întors în ţară şi, după faima dobândită la Paris, s-a bucurat de o primire triumfală la Bucureşti. De remarcat faptul că, deşi în iunie 1891 s-a înscris în Baroul de Ilfov al cărui preşedinte era Take Ionescu, la început nu a pledat, a dat numai consultaţii. Sarmisa Bilcescu cânta la pian, picta şi practica dansul. A învăţat limba engleză pentru a se înţelege cu viitoarea Regină Maria, atunci când îi preda lecţii de limba română. La Palat se ducea îmbrăcată în costum naţional, susţinea împreună cu Regina concerte la pian, între cele două legându-se o prietenie trainică.
Sarmisa Bilcescu Alimăneştianu a desfăşurat o intensă activitate de colaborare cu diferite reviste, precum ,,Société de Législation Comparée”, iar în 1894, împreună cu alte doamne din înalta societate, a înfiinţat Societatea Domnişoarelor Române, al cărei scop era strângerea de fonduri prin donaţii, serbări, loterii şi cotizaţii, pentru a susţine ,,Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor”. În 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei Casnice, menit să pună în valoare frumuseţea şi importanţa îndeletnicirilor şi tradiţiilor româneşti.
Sarmisa Bilcescu Alimăneştianu s-a implicat şi în viaţa politică, a fost membră a Partidului Naţional Liberal, iar în primăvara anului 1930 a candidat pe listele electorale ale partidului la alegerile municipale, comunale şi judeţene, alături de Maria Pilat. A fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru nenumăratele acte de caritate a fost şi supranumită ,,mama celor necăjiţi şi lipsiţi şi sprijinul studenţimii muscelene”.
În anul 1935, suferindă, Sarmisa Bilcescu Alimăneştianu s-a retras la casa de la Bilceşti. Înainte de a muri a fost vizitată de vechea ei prietenă, Regina Maria. Ultimele sale două dorinţe au fost: să fie înhumată în costum popular şi la slujba de înmormântare să nu aibă loc discursuri elogioase.
A trecut la cele veşnice în seara zilei de 26 august 1935, fiind înhumată pe moşia familiei în locul ,,La pădurice”, lângă actuala biserică din satul Bilceşti, comuna Valea Mare Pravăţ. Pe ultimul drum, au însoţit-o sute de ţărani musceleni, îmbrăcaţi în costum tradiţional. (documentare, sinteză şi foto – Arhivele Naţionale ale României)
Ileana Sandu