Aşa îl vedem pe prozatorul, publicistul şi profesorul Ilie Şandru, la cei 90 de ani de viaţă pe care i-a împlinit joi, 20 martie, stând cu mâna pe inima cărţilor sale; privindu-ne… Ca într-un jurământ. Căci de exemplaritatea unei biografii culturale vorbim.
A ştiut să fie în brazda noastră, într-o mereu înnoită pildă a semănătorului, să-şi ducă gândul până la capăt, continuând drumul înaintemergătorilor, bătrânilor în numirea profesorului Mircea Zaciu din „Ca o imensă scenă Transilvania”; a celor zidiţi în propria operă prin jertfă de sine, adâncimea şi minuţiozitatea ideatică, înţelepciune şi stări pure de bucurie spirituală, preocupaţi să ştie cui lasă continuarea drumului. În viaţa şi opera sa, Ilie Şandru le-a reverberat bătrânilor năzuinţele, voinţa şi „desfătările minţii”, continuându-le drumul. A citit mereu cartea osârdiei în care erau Petru Maior şi Gheorghe Şincai, Goga şi Coşbuc, Rebreanu sau Marele Şaguna, Octavian Codru Tăslăuanu sau Patriarhul Miron Cristea, preluându-le trăinicia Cuvântului înspre trăinicia Cuvintelor sale pe care să le aşeze curat pe imensa scenă a Transilvaniei. Astfel, simţind cum „măsura cea mare” a trăirilor şi înfăptuirilor vine din marea carte a istoriei, culturii şi spiritualităţii noastre, alipindu-se de înălţimile acesteia şi întregul ei de frumuseţe, a învins de fiecare dată înjosirea adevărului, derapajele conştiinţei, extremismul, trufia, ura, trădarea, aşezând ca stăvilar neodihna şi dragostea pentru fapta cea bună, demascarea măştilor, întru necontenita înnoire a binelui spiritual. Se spune că Dumnezeu se uită mai ales la dragostea cu care au fost făcute faptele ce desăvârşesc. Caută de vezi şi cercetează via şi desăvârşeşte-o pe ea, este îndemnul liturgic. Şi mai scriu cărţile sfinte că pe calea binelui mai degrabă oboseşti odihnindu-te decât ostenindu-te. Ilie Şandru a ostenit pe calea binelui, urmând şi vechiul îndemn: Imită, omule, pământul! Fă roade ca şi el! A purtat rodirea zămislită sub zariştea cosmică a satului mureşean Săcalul de Pădure ca merinde şi povaţă pe atâtea căi învrednicite, apoi, prin propria rodire, cu ecourile cele mai prelungi şi luminoase la Topliţa Română, unde a zidit casă familiei şi casă sufletului, dar şi în călătoririle în care dimensiunea românească a existenţei îi apărea dreaptă şi nefalsificată; la Târgu Mureş, Reghin, Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe, Iaşi, Chişinău, prin altitudini care-i trezeau mereu spiritul: Mănăstirea Sfântul Ilie, Valea Mureşului, Munţii Călimani, Bilborul lui Octavian Codru Tăslăuanu, poetul Grigore Vieru, Basarabia, Deda cărturarului Vasile Netea, Marea Unire, biserica şi învăţământul românesc din Transilvania, Fundaţia Culturală „Miron Cristea”, seria de studii şi cercetări „Sangidava”.Sunt acestea laitmotive ale unei opere scrise profund, răscolitor şi tandru, simboluri culturale, actualizându-le prin demnitatea punctului de vedere, prin comuniunea cu sublimul istoric şi geografic, cu cei care şi-au adunat ca într-un potir, nu şi-au împrăştiat, mintea şi sufletul, spre a fi pilde, tocmai când timpul spiritual lâncezeşte şi e tot mai mult lipsit de idee şi luptă culturală.
Lui Ilie Şandru, viaţa şi opera i-au fost luptă. Un asemenea generic amintind de o reflecţie din Jurnalul lui Andre Gide despre lupta fiinţei cu ceea ce o împiedică să fie autentică, o luptă continuă şi nu o dată dramatică; o luptă ce i-a deschis luptătorului direcţii de mers spre a ieşi din „vâltoarea primejdiei”, întâmpinând doar chipuri de lumină, asemuindu-se tribunilor cărora Avram Iancu, personajul blagian, le dădea în grijă cheile munţilor. Ilie Şandru le dă cititorilor în grijă felul lui de a fi şi de a scrie, ora astrală ce bate în romanele sau în cărţile sale de publicistică, Sub cumpăna veacului, Aşa a fost să fie, Drum spre viaţă, Binecuvântată a fost clipa…, Inima timpului, Zbucium, Basarabia iarăşi şi iarăşi, Vremuri şi destine, O stafie bântuie prin Ardeal, Alte măşti, aceeaşi piesă, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Patriarhul Miron Cristea ş.a.m.d., cărţi ce cuprind nenorocul istoriei noastre, cu precădere istoria tragică a Transilvaniei, pustiirile omului în tranşeele războiului, dar şi înmiresmările sale sub cerul înstelat al dragostei.
La 90 de ani, în gândul, cuvântul, privirea şi paşii lui Ilie Şandru se revarsă împăcarea cu sine şi cu ceilalţi, un inefabil pe care-l trăieşte fiinţa ce a ştiut să urce muntele, în ciuda opreliştilor, un nesfârşit murmur al rădăcinilor întru alte nădăjduiri şi un lin fior prelins din împreunarea mâinilor în sublimul rugăciunii: „Doamne, dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce îmi aduce ziua care începe. Călăuzeşte voinţa mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc.
Prof. dr. Valentin Marica