Scriu acest text înainte ca în plenul Consiliului Local Târgu Mureş să se fi supus dezbaterii publice Bugetul Local pentru anul 2025. Pe fondul discuţiilor nesfârşite despre cum unii sau alţii încearcă să pună mâna pe banii oraşului. Desigur, nu direct, ci prin dirijarea acestora înspre lucrări sau investiţii care să fie făcute „de cine trebuie”, astfel încât să se producă „parandărătul”. Bine, corect ar fi, zic unii, „par-a-ndărătul”, însă substantivizarea a dus exact la ceea ce avem noi, adică o bătaie de joc imensă la adresa banului public pe care fiecare ales îl vrea mai degrabă pentru sine decât pentru comunitate. Iar când spun asta am în vedere afirmaţia cel puţin ciudată dacă nu strigătoare la cer a unui consilier local care se pretinde a fi emanaţia poporului nemulţumit de pe Pocloş care scria zilele trecute că, nu-i aşa, doar bine spune românul de când se ştie „interesul poartă fesul” şi, „mai aproape e cămaşa decât vestonul”. Adică, recunoştea omul care se dorea la un moment dat primar, că interesul comunităţii este şi va fi mereu pe plan secund. „Tot ce fac este din interes personal, deoarece nimeni nu obligă politicienii de orice fel să facă politica în afara propriului interes. După interesul personal vine cel legat de comunitate”, scria negru pe alb alesul cu pricina care a uitat se pare simplul jurământ depus la momentul preluării mandatului său, dar şi alte texte legale care vorbesc despre rolul şi locul aleşilor locali în comunitate. Dar… ce să-i faci? Aşa e, n-ai ce-i face, mai ales atunci când la mijloc este vorba de cu totul şi cu totul altceva decât despre comunitate. Căci vin cei ce spun că „fiecare pasăre pe limba ei moare” sau că o dată la patru ani poporul poate sancţiona derapajele aleşilor săi. Problema este că între cele două moment, alegerea, respectiv sancţionarea, banul public este mătrăşit exact pe principiul enunţat mai sus de omul care-şi vede interesul personal mai întâi şi abia apoi interesul comunităţii care l-a trimis în parlamentul local. Ca şi cum ar fi acasă la el sau în afacerea proprie. Şi, când o astfel de poziţie vine de la un om care s-a vrut moralistul comunităţii ani la rând, nu poţi decât să accepţi că banii oraşului nu sunt altceva decât o pradă facilă pentru lupii ajunşi paznici la vistierie. Aşa că, după ce UDMR a dat anul trecut oraşul înapoi celor care în 2020 au fost trimişi pe capacul tomberonului, nu mai trebuie să ne mire deloc că în primăvara lui 2025 Bugetul, ca o pradă, e împărţit între cei puternici în vreme ce piticii oraşului aşteaptă cu sufletul la gură firimiturile care să le satisfacă interesul personal sau ego-ul politic rănit atunci când au fost forţaţi de acelaşi interes personal să se aşeze la masă cu cei pe care astăzi îi arată cu degetul ca fiind prăduitorii bunului comun. Dar, oare, mai contează ceva în ecuaţie când tu însuţi spui că în CL îţi vezi interesul personal şi abia apoi pe cel al comunităţii? Căci asta defineşte de fapt, dacă este adevărat zumzetul din Primărie, întreaga gloată politică ajunsă la masa unde pariază banii oraşului. O cuşluială imorală şi, adesea, pusă sub semnul întrebării din punct de vedere al legalităţii, care are ca scop nu dezvoltarea oraşului, nu scoaterea sa din praful şi îmbâcseala tot mai sufocante, ci chiverniseala proprie. În ciuda a ceea ce au citit, conştient sau nu, la momentul primirii mandatului, de fiecare ales local: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei/oraşului/municipiului/judeţului”… Da, desigur, poate vor spune unii că, dacă e bine pentru ei, e bine şi pentru cei mulţi, însă asta nu stă în picioare, mai ales atunci când organele de cercetare penală şi nu numai ne-au arătat în repetate rânduri cum „binele lor” a însemnat de fapt prejudicierea bugetului local şi scoaterea comunităţilor de pe o traiectorie a normalităţii. Da, vorbesc despre o traiectorie, căci, de ani întregi, mă căznesc să văd că oraşele sau comunele noastre au o strategie de dezvoltare, o proiecţie pentru viitor, dar nu una pusă pe hârtie pentru că ne-o cer unii sau alţii atunci când alocă fonduri, ci una care să ţină cont de nevoile oamenilor de azi şi de peste ani, o strategie despre care să se vorbească peste o sută de ani ca despre o cartă care a stat la temelia cetăţii. Nu avem şi nu vom avea. Pentru că aleşii noştri nu gândesc în perspectivă. Ei gândesc pentru binele personal şi abia apoi pentru binele comunităţii. Iar o astfel de gândire nu are cum să ducă la progres. Poate doar la progresul propriu al celui care votează sau nu, cu bună-credinţă sau cu ranchiună proiectele puse pe masă pentru supravieţuirea temporară a Cetăţii. Nimic mai simplu: ne facem că lucrăm, ne mocicolim în declaraţii, apoi ne spălăm la un pahar de ceva, noi între noi, în timp cei ei, votanţii, se simt satisfăcuţi pentru că ne-au crezut pe cuvânt. Pentru că, oricum, bugetele se votează, banii se cheltuiesc, politicienii se pregătesc de alegerile viitoare. Nu contează că preconizăm să cumpărăm motorina cu 10 lei litrul sau că plătim chirii de zeci de ani pentru spaţii improprii actului de învăţământ pentru că nu suntem în stare să facem un campus pentru copiii oraşului. Doar din când în când procurorii îi deranjează cu întrebări dacă angajaţii sătui de mizeriile pe care trebuie să le înghită se duc „să dea extemporal” sau atunci când „cad pe interceptări” care lasă loc de interpretare. În rest, politica este absolut necesară democraţiei şi libertatea de a spune ce crezi şi cum crezi e garantată prin Constituţie.
Adrian Armand Giurgea