Teatrul românesc, în forma sa cultă, a cunoscut o evoluţie accentuată după Revoluţia de la 1848, prin cristalizarea unei dramaturgii autohtone ai cărei exponenţi au fost Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Al. Davila, B. Ştefănescu Delavrancea şi I. L. Caragiale, completată de înfiinţarea Conservatoarelor de Muzică şi Declamaţiune de la Bucureşti şi de la Iaşi (1864) menite „de a forma artişti dramatici pentru teatrul român şi artişti de muzică vocală, instrumentală şi balerini pentru crearea operei naţionale”. (Ioan Massoff, „Teatrul românesc. Privire istorică”, vol. II, 1860-1880)
Alături de comediile satirice care făceau deliciul publicului s-a dezvoltat o nouă direcţie, aceea a dramelor istorice de inspiraţie românească, un catalizator al sentimentelor naţionale.
Una din marile scene de spectacol, la fel de iubită de public şi în prezent, a fost cea a Teatrului cel Mare din Bucureşti, actualul Teatru Naţional, a cărui istorie se confundă cu cea a mişcării teatrale româneşti. Printre primele reprezentaţii care i-au încântat pe spectatori în 1853 se numără „Chiriţa în provincie”, debutul dramaturgului Vasile Alecsandri la Bucureşti, cu celebrul Matei Millo în rolul principal. (sursa şi foto – facebook.com/Arhivele.Nationale.ale.Romaniei/posts/
Ileana Sandu