Baraboi răntăliţi
Că tot suntem în perioada de post, în care lăsăm carnea deoparte, vă propun să gătiţi baraboi răntăliţi. Pentru aceasta aveţi nevoie de câţiva cartofi pe care îi puneţi la fiert, cu coajă, câteva cepe, boia, sare, piper. Cartofii fierţi se curăţă şi se dau prin răzălăul al mare (răzătoare).
Între timp, într-un laboş mai adânc puneţi ulei şi căliţi ceapa tăiată mărunt. Când aceasta este călită, se adugă puţină boia sau poprică (depinde ce aveţi) şi adăugaţi cartofii fierţi şi răzăliţi până se omogenizează bine, iar la final mai adăugaţi după gust sare şi piper. Mâncarea astfel obţinută poate fi consumată ca atare, cu un pahar de moare acră sau cu varză murată tăiată mărunt, pe care se toarnă puţin ulei.
Poftă bună!
Plăcinte pe lespede
În a mea copilărie
Mâncam la buna Nastasie
Plăcinte dospite cu drojdioară
Şi coapte pe lespede afară.
Unse cu silvoiz de prune
Doamne cât erau de bune
Luaţi reţeta de la mine!
Se pun o jumătate de kilogram de făină albă şi o lingură de sare într-o oală nu prea mare. Drojdia, cât o nucă, înmuiată cu o lingură de zahăr şi apă călduţă, se deşartă în oală, peste făină, iar cu lingura de lemn, frumoasa gospodină amestecă circular compoziţia, completând cu apă caldă, până rezultă o pastă fină ca o smântână. Acoperim oala cu o merindare şi o lăsăm să dospească o oră, să crească mare.
În grădinuţă, sub cadru cu patru picioare, făcut anume de moşu, că-i plac plăcintele tare, arde focul, iar pe lespedea încinsă bine şi unsă cu slănină sau oloi, depinde dacă-i post la noi, Buna, stând pe-un scăunel, pune câte-un polonic din oală, formând plăcinta rotunjoară. O rumeneşte pe o parte şi pe alta, o pune pe blidul mare şi unge lespedea să facă alta. Noi, nepoţelele, stăteam una lângă alta şi le sorbeam din ochi până erau gata. Unse cu silvoiz de buna Nastasie, şi rulate, erau atât de bune frate, că le mâncam pe săturate.
Despre baraboi, cu dragoste!
Mai ţineţi minte despre povestioarele spuse de dascăli, cum au ajuns cartofii la noi în ţară, din America? Se pare că la începuturile călătoriei sale spre Europa, cartoful avea o altă culoare a miezului, mult mai închisă. Între timp s-a adaptat şi el la lumea de-aici.
„Cartofii nu îs buni, că fac apă la genunchi” şi „mânce-i gândacii!” ziceau bătrânii noştri, sătui probabil de mâncarea de post cu cartofi şi fasole. Dar sunt convins că vă aduceţi aminte de scosul cartofilor, la Colectiv, când îi sortam pe trei categorii, iar noi, copiii, mergeam des acasă din tarla cu câte un cartof de peste un kilogram, dosit pe unde puteam să nu ne prindă hăitaşu, cartof pe care îl prăjeam şi îi făceam şi mujdei. Atunci creşteau aşa mari, nu ştiu ce soi au fost. Am convingerea că vă aduceţi aminte de cartofii pai făcuţi după aceea, cu mujdei, bucurie mare, nu alta!
Să nu uităm de cartofii tăiaţi felii şi copţi pe plita sobei sau de cei pe care îi coceam în jar… Erau bucurii simple, uşor de realizat, pentru că omul încă ştia să se bucure, să transforme orice nimic în ceva ce îi umple inima de bucurii! Ce credeţi ne putem întoarce la aceste mici bucurii să ne facem viaţa un pic mai plăcută?
Corobeţele
Pe vremea când compotul era aşa, un fel de fiţă, pe la cămările unora, exista şi varianta pentru toată lumea: corobeţele. Vedeai întinse pe la găbănaş sau şură un şir lung ca mărgelele şi nu ştiai ce sunt, dar când venea iarna, beneficiai de ele. Corobeţele se confecţionează uşor prin înşirare de felii de măr pe o aţă, până se usucă şi altfel se conservă. Azi le zicem „fructe confiate”, dar nu au acelaşi farmec. Un compot îl mănânci de regulă rece, dar corobeţele sunt varianta de mijloc, între ceai şi compot. Se fierbea apa şi se adăugau merele uscate, iar la conţinut se mai punea puţin zahăr sau chiar scorţişoară.
Baraboi copţi în jar
Să ne închipuim că suntem prin anii 70-80, în aceste locuri mândre din Câmpia Transilvană (Sânpetru de Câmpie – n.n.). Zilele scurte ale începutului de an comprimau în cele 9 ore de lumină întreaga vânzoleală din curte sau gospodărie. Aproape fiecare casă avea porci, cel puţin o vacă şi câteva oi într-un ocol. Pentru vaci şi oi, una din principalele surse de hrană erau tuleii de cucuruz, pe care erbivorele îi mâncau cu plăcere sau de nevoie, iar apoi în ieslea sau şâregla lor rămâneau grămezi de tulei roşii. Aceştia se scoteau în după amiezele de iarnă şi se depozitau într-un loc mai ferit, apoi se legau în jupi.
Daca însă tuleii nu erau folosiţi sau refolosiţi la arderea cuptorului, aceste resturi serveau focurilor de iarnă, la care noi copiii asistam cu multă bucurie. Făceam o bobotaie mare la care ne încălzeam deoarece în acele vremuri, zilele de iarnă erau geroase, iar feţele noastre roşii ca racii.
Se întâmpla ca uneori, să fie aşa de frig că până şi cartofii din pivniţă sau beci erau prinşi de ger şi deveneau mai dulci.
Luam câţiva cartofi sau baraboi din beci şi îi aruncam în jarul bobotăii, îi lăsam să se coacă iar apoi îi scoteam, îi curăţam de coajă şi îi savuram ca o mare delicateţe. Aveau un gust aparte şi toţi cei care au încercat aşa ceva îşi aduc aminte cu bucurie de aceste clipe fericite, când baraboii ne făceau fericiţi!
Baraboi copţi în jar mai făceam primăvara când aprindeam resturile vegetale, iar focul acela era numai bun pentru reţeta noastră. Dar baraboi în coajă coceam şi în lerul sobei, când ni se făcea dor de aşa ceva.
De dragul amintirilor, poftă bună!
Mihai Teodor Nașca