Ei bine, cam asta este întrebarea dimineţii de azi. Dacă ţara vrea proşti, noi îi livrăm pizza? Bine, bine, e o metaforă la mijloc, însă nu îmi dau seama dacă o facem cu blat pufos sau subţire şi crocant, tradiţional, pe gustul şmenarilor care se visează mafioţi administrând banii plebeilor cu şcoală care stau ascunşi de frica proştilor cu gura mare? Căci, până la urmă, acesta e păcatul iniţial al poporului nostru care se simte bine condus de lideri slabi şi fără şcoală, căci altfel suferă de un dureros complex de inferioritate, iar asta face ca elita să tacă mâlc, să spună că lucrează prin sălile de cercetare, că nu se implică şi că nu vrea să îşi murdărească manşetele albe. Da, dar când vorbeşte de murdărire nu se gândeşte la o luptă dreaptă cu cei despre care scriu, ci la o fraternizare cu acestea, la o înfruptare în parte din aceeaşi troacă. Pentru că tentaţia e mare, la fel cum ispitele stau la tot pasul, căci, la un moment dat, intervine frustrarea celui care ştie atât de bine, teoretic, cum stau lucrurile, din cărţi, încât când vine să le pună în practică se lasă iute învins de sistem şi devine parte a acestuia. Pentru că, nu-i aşa, e greu să te pui cu cei cu mintea odihnită şi plină doar de ei înşişi. Şi, aşa am ajuns astăzi să avem „diplomaţi” sau „licenţiaţi diplomaţi”. Nu, nu, nu vă gândiţi că ar fi vorba de oameni care „se ştiu” în relaţiile internaţionale sau care stăpânesc arta negocierii politice între state, sunt cei care au obţinut o diplomă şi se autointitulează diplomaţi… Da, am întâlnit astfel de oameni, cu cărţi de vizită şi mândri că, pornind de la talpa ţării, „au ajuns cineva”, după ce bătrânii lor au avut grijă să îndestuleze suficient de multă lume cu manşete sau gulere albe pentru a le netezi drumul în carieră. E şi asta un fel de prostituţie, nu? Şi nu implică, credeau ei, riscuri prea mari. Poate doar dezastrul unei naţiuni, dar ce contează… Căci diplomaţii scoşi astfel ar fi fost buni la cariera de piatră, aşa e, şi poate aveam astăzi mai mulţi kilometri de autostradă, însă graţie celor gata să defecteze în sistem, e plin în jurul nostru de oameni cu diplome, dar fără prea multă şcoală şi cu o cultură generală aproape de genunchiul broaştei. Probabil pentru asta suntem uneori în crize de neconceput şi acceptăm sintagma „fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată”… Iar când apar clar pe tapet situaţii precum cea a parlamentarului cu 10 clase, aş vrea să tac, dar nu pot – sic -, nici nu ar trebui să ne mai mirăm. Căci atât de mare a ajuns bătaia de joc la adresa şcolii şi a educaţiei azi încât nici nu mai ştii dacă „şcoala vieţii” e vreo universitate sau titlu doctoral. Căci doar aşa ajungi în frunte şi câştigi respectul majorităţii care astăzi vede cum tupeul şi aroganţa „şerifilor” care aprobau luarea cu asalt a Capitoliului acum câţiva ani sunt definitorii pentru întreaga lume, căci bătrânul continent cam tremură, daţi-vă seama, vorbim de leagănul civilizaţiei care s-a lăsat copleşit de mirajul visului american care astăzi, mai concret ca oricând, tulbură liniştea planetei şi dă ghes minţilor bolnave care simt mirosul de sânge şi sunt pe punctul de a elibera animalul din ele, animal care până acum era încorsetat de regulile civilizaţiei pacificatoare.
Sunt multe care ni se întâmplă şi pentru care nu avem răspunsuri sau pentru care nu căutăm nici măcar sensul, crezând că valul care vine ne va ţine şi pe noi pe creste. Tăcem atunci când simţim cum piramida valorilor este răsturnată, fără a ne aminti cum cizmarul a stat deasupra noastră cu bocancii rupţi până în decembrie 1989, susţinut de „clasa muncitoare”, de proletarii uniţi sub tricolor, chinuindu-ne, obligându-ne să ne sufocăm inclusiv visarea. Ne place când Bugetul ţării e făcut de un om cu 10 clase, pentru că poate, aşa cum ne place că putem vota un individ care s-a făcut auzit până deunăzi doar pe terenurile de sport. Pentru că întotdeauna aţi urât dascălii. Da, ei v-au pus la colţ, v-au dat teme, v-au certat şi, nu în ultimul rând, v-au dat note care să vă pună într-o ierarhie după ce au încercat, în zadar pe unii, să vă înveţe. Lucrurile sunt simple aşadar. Frustrarea va fi mereu cea care va dicta, iar gustul sângelui va strânge haitele. Rămâne să vedem când se va produce deranjul cine va sta deasupra, căci, n-a fost vreodată ca cei prostiţi de foame să stea prea mult deasupra… Poate doar pe Pocloş, aici unde de ani de zile „scena gunoiului” este cea care paralizează societatea. Vedeţi? Italienii au „scena balconului”, cu Romeo şi Julieta, în timp ce la noi e „scena gunoiului”, se schimbă câte un actor, căci zoaiele rămân aceleaşi. Pentru că încă nu am înţeles că e mai bine să ne facem curat singuri în ogradă şi în jurul ei decât să lăsăm pe alţii să se ocupe de asta. E vorba până la urmă tot de bani, nu-i aşa? Viaţa curge însă lin mai departe, iar haitele îşi schimbă din când în când liderul. Iar când asta se întâmplă, nu se mai luptă o vreme între ele, ci războiul se duce în interior, între foştii fraţi de cruce din jurul purcoiului de bani. Căci ei încă văd banul, îl simt, îl doresc, dar ştiu că trebuie să se repoziţioneze în haită. Vreme în care noi, cei mulţi, „privitori ca la teatru”, aşteptăm Statul să-şi facă datoria. Uneori ne place, alteori nu. Şi atunci când nu ne place fie ne schimbăm gusturile, fie ne retragem într-un colţişor liniştit şi aşteptăm să treacă. Implicare presupune fie şcoală, fie tupeu. Nu-i aşa?
Dar, totuşi, oare ce pizza s-ar preta la toată circoteca în care ţara strigă că vrea proşti? Cu blat pufos sau, subţire şi crocant, aşa, tradiţional?…
Adrian Armand Giurgea