Ştiu că am ales un titlu destul de dur. Dar, până la urmă, l-am ales cu un scop: să atrag o anumită categorie de oameni. Acest editorial vă va prezenta o idee bazată pe un scandal la nivel naţional. Probabil o mare parte din voi aţi auzit despre spectacolul de la TNB (Teatrul Naţional din Bucureşti), care a stârnit multe controverse. Este vorba despre spectacolul „Prorocul Ilie”, în regia lui Botond Nagy.
Pentru a da context persoanelor care nu ştiu despre ce este vorba, o să fac un rezumat al scandalului. BOR şi partidul AUR s-au pronunţat cu comentarii negative asupra spectacolului, considerându-l o blasfemie. Motivul este că, în spectacol, erau folosite nişte însemne creştine într-un context diferit faţă de cel al bisericii. Ei şi-au asumat nişte lucruri neadevărate vizavi de spectacol şi au cerut anularea acestuia, precum şi demisia celor din conducerea TNB. Din pricina unor poze şi imagini scoase din context, au spus că spectacolul este un atac direct asupra religiei creştine şi o jignire adusă ortodoxiei.
Să vorbim despre adevăr acum. Spectacolul „Prorocul Ilie” este inspirat din fapte reale. În anii 1930-1940, Eliasz Klimowicz şi-a creat o gaşcă de adepţi ai religiei sale, iar ei l-au numit prorocul lor. În acea perioadă şi-a înfiinţat propria biserică şi a intrat în conflict direct cu Biserica Ortodoxă. Adepţii lui au propus crucificarea lui după ce sfârşitul lumii pe care îl aşteptau nu a mai venit. El ajunge să dispară în 1939, după începerea celui de-al Doilea Război Mondial.
Acum avem context pentru ceea ce urmează să spun. Acest întreg scandal nu pot spune că nu m-a deranjat. În general, mă abţin să mă exprim la nivel public în astfel de situaţii. Dar, în acest caz, nu puteam să nu spun nimic. Am auzit prea mulţi oameni care au început să calce în picioare arta şi libertatea de exprimare artistică. Publicul de teatru din România este încă pudic în situaţii care nu sunt atât de frumoase. Prin prisma acestei inconvenienţe, îmi doresc să fac un apel asupra oamenilor: informaţi-vă! Nu mai credeţi tot ce vi se pune în faţă şi nu mai urmaţi orbeşte ce vi se spune. Iar ce vă zic eu aici este unul dintre lucrurile pe care cred că voia să le transmită şi spectacolul. Nu tot ce zboară se mănâncă. Treceţi informaţiile printr-un filtru personal. Citind destul de mult despre toată situaţia, am tras nişte concluzii personale. România încă nu vrea să accepte că lumea este şi urâtă, că arta nu trebuie să prezinte numai lucruri roz. De la teatru, mai trebuie să pleci şi cu nişte întrebări, nişte intrigi, nişte nelămuriri. Să-ţi stârnească nişte curiozităţi. Acest spectacol nu avea rolul de a denigra o religie, dimpotrivă, avea scopul de a te face să te reconectezi cu partea ta spirituală, cu credinţele tale. În momentul actual, la nivel mondial, relaţia omului cu partea sa spirituală este destul de sărăcăcioasă. Este trist. Iar regizorul a pus în discuţie o temă mai actuală ca niciodată: relaţia omului cu sine însuşi şi cu divinitatea.
Iar pentru cei care încă cred că spectacolul avea rolul de a ofensa religia creştin-ortodoxă, am o veste proastă. În teatru trebuie să prezentăm şi ceea ce e urât în lume. Teatrul mai are şi rol didactic, nu doar recreativ. Din aceste motive, Ion Luca Caragiale a fost dat afară din TNB şi a ales să moară la Berlin, pentru că a prezentat un adevăr relevant la ora respectivă. Iar astăzi, după mai bine de o sută de ani, facem acelaşi lucru.
Dar până la urmă cei ce s-au simţit lezaţi de acest spectacol, au dreptul lor să se simtă lezaţi. Însă nimeni nu are nici un drept să îngrădească libertatea artistică sau să propună interzicerea unui produs artistic. Ca spectator, ca om care plăteşti bilet eşti liber să-ţi exprimi părerea. Până la urmă critica, chiar şi cea negativă, poate fi constructivă. Dar nu poţi să propui interzicerea unui spectacol pe motivul „M-am simţit jignit”. Atâta timp cât acel simbol nu a fost folosit în scopul de a denigra, nu văd sensul scandalului şi al protestelor la nivel naţional. Teatrul şi arta în general sunt printre puţinele locuri unde mai poţi fi liber cu adevărat. Locul unde nici imaginaţia nu are limite. Un mod prin care pot unii oameni. Un loc unde ne regăsim pe noi înşine. În artă nu ar trebui să existe blasfemie sau alţi termeni din această categorie. Arta a adus mereu idei revoluţionare şi a dezvoltat lumea. Aşa că hai să gândim şi în afara cutiei şi să nu mai judecăm fără să ne informăm.
Nu putem trăi fără artă.
Adrian Murariu