Editura ARDEALUL, Târgu Mureş, 2025
O carte cât o istorie nespusă
Când l-am întâlnit pe Mihai Hăbălău prima dată, pe coridoarele Facultăţii de Teologie din Sibiu, nu ştiam că i se va împlini dorinţa lui dintâi: să facă şcoală teologică. Venise plin de entuziasm şi faptul că era comandantul unui penitenciar nu m-a mai emoţionat. Văzusem şi muncisem deja în câteva rânduri, cot la cot, cu o serie de colegi de-ai săi şi ştiam că, la vremea de acum, nu mai semăna cu nimic din ceea ce fusese cândva penitenciarul comunist. Deşi, recunosc, şi acum am sufletul boţit după fiecare misiune realizată în mijlocul deţinuţilor şi al cadrelor A.N.P. (Agenţia Naţională a Penitenciarelor – n.n.). Am cunoscut, în ultimii douăzeci de ani, oameni care mi-au dovedit că efortul de a ajuta oameni e nelimitat, l-am văzut încercând să facă viaţa mai uşoară unor oameni pe care noi, cei fără responsabilităţi în domeniu, nu am da doi bani. Aşa cum am văzut deţinuţi desprinşi parcă din cartea aceasta, pe care Mihai are curaj să ne-o pună la dispoziţie.
Nu ştiu decât o carte asemănătoare, despre cele petrecute la Baia Mare, chiar în zilele Revoluţiei. În rest, am citit cât mi-a îngăduit Dumnezeu despre teribila ucidere din culpă din penitenciarele comunismului primar, despre experimentele de psihiatrie socială (cf. Irene Talaban) şi memoriile izvorâte din tragedia lor. Apoi am filmat, încăpăţânat. Supărând uneori pe cei cu memoria selectiv, scurtată. Am fost să vorbesc deţinuţilor la Codlea, Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Bacău, Slobozia, Colibaşi, Satu Mare, Sighet şi Râmnicu Sărat. Desigur, la Piteşti, Sighet ori Râmnic am tăcut. Nu pentru că nu aveam cui vorbi, dar acolo am învăţat să vorbesc despre dramele şi jertfele pe
care uneori doar le intuim. Ca la Făgăraş, unde am filmat într-o zi geroasă şi plânsul mi-a îngheţat în voce.
În unele penitenciare de astăzi, am stat de vorbă cu oameni ca Mihai Hăbălău, oameni ai sistemului penitenciar de astăzi. Şi am povestit mult cu deţinuţii. Ca şi în cartea lui Mihai, sentimentele se amestecă şi simt uneori că mi-e greu să revin între ei. Şi unii şi alţii sunt semenii mei şi simt că pot să mă rog, cu deplină pace, pentru sufletele lor. Am descoperit că, în timp, am dezvoltat un soi de colegialitate cu angajaţii A.N.P. şi din nevoia de a le spune că nu sunt singuri, că efortul lor contează şi că, oricât le-ar fi de greu, trebuie să reziste. Apoi am renunţat la acest trebuie. Îi simt obosiţi, dezorientaţi şi cu efortul sufletesc întins la maxim. Nu le este uşor. Dar recunosc că ţin la ei ca la nişte camarazi de război, aşa cum ţin la deţinuţii a căror viaţă, oricât ar fi de deteriorată, merită respectată. Pe cei din urmă i-am învăţat, la Gherla, într-o după-amiază pe care nu o voi uita niciodată, că rugăciunea lor poate fi simplă: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru cei care în celula mea te-au mărturisit, miluieşte-mă!”. Eram pe picior de plecare şi ne-am întors, povestind despre rezistenţa sufletească a deţinuţilor politici. Plângeau. Şi au învăţat să se roage.
Nu. Nu despre asta vă vorbeşte Mihai Hăbălău în cartea lui; ci despre viaţa unui om – copil de 19 ani, în plină pagină – care asumă un parcurs de custode al răutăţii lumii, îl ştiu suficient de bine cât să înţeleg că tot ce a spus/scris în carte – cu o sinceritate dezarmantă – e adevărul. I-am privit creşterea duhovnicească, l-am descoperit în licenţă şi apoi în cariera sa preoţească, pentru că da, s-a împlinit ca preot, în liniştea Altarului. Era o vreme când el, Comandantul, slujea ca diacon la Altar al preotului din penitenciar. Un comandant-diacon, acum îl înţeleg: evadarea se face mereu în Sus!
Am rămas atins de rândurile cărţii până în străfund de suflet. Nimic teoretic. De un realism care te seacă – citiţi cu atenţie momentul Revoltei din 1989 – şi de o incredibilă tensiune umană care se împlineşte astăzi în slujire. Entuziastul tânăr, care trece prin şcoală şi urcă pe linia carierei, se regăseşte astăzi în omul a cărui misiune este îndeplinită. Scrierea cărţii îmi pare fundamentală. Ea aduce lumină într-o arie grea de gândire: a omului aflat în slujba omului, oricât ar fi acesta de atins de pierderea chipului slavei lui Dumnezeu. Mihai Hăbălău reuşeşte să aducă o lumină umană asupra unui sistem desfigurat deseori, dificil de gestionat sufleteşte, anulat uman deseori. Am discutat cu el şi cu mulţi dintre colegii săi despre greutatea muncii lor. Am discutat şi cu tinerii ofiţeri azi în formare, la Sibiu. Nu le pot mulţumi decât rugându-mă pentru ei, anonimii liniştii noastre.
De cealaltă parte, deţinutul. Nu e lume mai ciudată şi mai greu de înţeles decât aceasta numită de unul din specialişti simplu: penitenciarul – ultima autoritate. Cum să te comporţi cu ei, care este limita răbdării pe care ţi-o încearcă? Cât de dureros este ce li se întâmplă? Mai cred în ei ca oameni? Când străbat coridoarele până la întâlnirea cu ei, îmi trec prin minte mii de astfel de gânduri. Şi nu le pot şterge din minte chipurile. De 25 de ani îi pomenesc pe mulţi dintre ei. Cu dramele lor. Cu vieţile lor. Cu moartea lor. Să mă ierte Mihai că îi „stric” Prefaţa cu astfel de gânduri. Ştie de mult ce şi cum gândesc. Şi îi datorez curajul de a merge mai departe, într-o misiune neoficială, dar plină de sens. Recitind cartea lui, am înţeles greutatea liniei de demarcaţie. A liniei roşii în intervenţia în situaţii de criză. Pe care nu o înveţi la clasă, ci în viaţa cotidiană.
Astăzi Mihai Hăbălău slujeşte şi ca preot. Nu cred că i se uită din inimă nimic – cum ar spune foştii lui „enoriaşi”. Prietenia cu el m-a obligat să învăţ să ascult şi să vorbesc oamenilor, cu nevoia de ascultare şi rostire în mediul penitenciar. Am cunoscut directori şi directoare de penitenciar, ofiţeri şi subofiţeri, oamenii de dincoace de linia roşie a arestului. Primul prieten al tatei era nenea Costică Pânzaru, şeful arestului de la Braşov. Ţin minte cu cât respect era privit şi că, la moartea tatei, el i-a adus pe cei câţiva dintre foştii „clienţi” ai tatei din frizeria unităţii, care mi-au mărturisit cât de mult i-a respectat tata, când erau arestaţi. Am regăsit ceva din respectul acesta al tatei, la Mihai Hăbălău. Îi mulţumesc că nu şi-a pierdut omenia.
Vă rog să o citiţi în tihnă. Eu am alergat prin text prima dată şi am râs şi am plâns şi am jurat că nu-l mai părăsesc, ştiind că Domnul lisus ne-a spus că Împărăţia Lui Dumnezeu se câştigă şi prin căutarea celui aflat în temniţă. Nu vă sfiiţi să-l pomeniţi în rugăciuni, să-l miluiţi şi să le ajutaţi copiii să rămână oameni.
Închei cu o mărturisire. Când am oferit, într-un penitenciar, câteva volume din cartea „Ogorul cu îngeri” – poveşti pentru copii, în fond, – nu am ştiut că voi primi unul dintre cele mai frumoase daruri. La doi ani, mergând în acelaşi loc, un deţinut a cerut voie de la comandant să mi se adreseze. Şi mi-a mulţumit pentru că, de Crăciunul acelui an, cu acordul celor de la Educaţie, a trimis băiatului lui cartea cadou. După şase ani, copilul – de-acum adolescent – a venit să-l vadă, spunându-i: „Dacă mi-ai trimis aşa carte, înseamnă că tot s-a schimbat ceva în tine, tată!”
Mulţumesc, Mihai Hăbălău, că nu ţi-ai pierdut omenia! Şi că ne împărtăşeşti din experienţele ei.
Părintele Constantin Necula