ITINERAR BASARAB – II –
Evenimentele tragice de la sfârşit de martie 1992, când s-a decretat starea excepţională, m-au aflat la Chişinău. A doua zi, la vremea „ojinei”, pătrundeam în „Cuibul Drucilor”, de pe deal, mai sus de vila-sediu al Preşedintelui Snegur. O clădire veche, sărmană. Asta dinspre stradă; bogată în interior, în oameni, în suflete, în idei. Perimetru securizat, blindat chiar, din moment ce mijlocul de exprimare, de comunicare, devenise AKMS-ul, estompând orice idiom real sau artificial. Pătrunzând în ogradă, înfiorat, am avut senzaţia că mă aflu într-o ţară a gherilei din America de Sud. Indivizii risipiţi prin curte, cu automatul în bandulieră, păreau preocupaţi de ceva (altceva), dar vigilenţi la tot ce mişcă şi gata să riposteze. „În numele Basarabiei…” Pe perete, un panou uriaş. Actul Unirii, votată de Sfatul Ţării la 27 Martie 1918, „Ca noroadele să hotărască soarta lor, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam…”. Pe lider, Mircea Druc, fost premier, nu l-am întâlnit; aveam să-l cunosc, câţiva ani mai târziu, în ţară, la o reuniune ştiinţifică, sintetizând scenariile posibile pentru viitorul „pământului românesc dintre ape”. Ne-a primit Iurie Roşca, prim-vicele Frontului. Amabil, prietenos chiar, dar suficient de rezervat. Discuţia s-a legat uşor, cantonată în zona fierbinte a actualităţii: abandonarea Transnistriei ar semnifica traumă morală pentru întreaga Românie. Ne-a asigurat de existenţa forţelor pentru o ofensivă, iar timpul avea să-i dea dreptate. Dar câte sacrificii! Cu primii eroi, mari mutilaţi, făceam cunoştinţă a doua zi la Spitalul Municipal, Gospital NVD Chişinău.
Din vorbă în vorbă, cele trei minute promise de prim-vice au devenit cinci. N-a plusat; alte urgenţe îi reclamau prezenţa în ţara de dincolo de vorbe. S-a scuzat politicos, ne-am strâns mâna şi a plecat în grabă.
Ca o compensaţie, peste nişte ani, aveam să cobor în „Beciuricile” Cricovei spre a degusta o cană cu vin în „Oraşul dintre butoaie”, ascuns la 80 de metri sub pământ.
Nu departe de „habitatul” bahic al Cricovei, am petrecut un răgaz plăcut şi instructiv într-o tabără de pictură, „plein air”, în preajma Cetăţii Soroca. Am trăit bucuria de a-l avea coleg pe regretatul plastician Gheorghe Vrabie, un artist complet, autor al frumoasei Steme a Republicii Moldova cu capul de bour. Artistul mi-a încredinţat şi un vis mai degrabă decât proiect de-al său: un grandios monument al unităţii naţionale a românilor, amplasat în Carpaţi, pe vârful muntelui Lăcăuţi, la 1772 de metri. Un sanctuar cu hramul Sfintei Treimi închinat eroilor neamului, monument al fiinţei noastre naţionale şi al unităţii românilor de pretutindeni, amplasat în punctul de joncţiune a celor trei ţări româneşti. Muntele sfinţit ar putea deveni loc de pelerinaj, de iniţiere şi închinare, de înălţare şi purificare sufletească, aşa cum alte popoare au. Ar fi un corolar al tuturor bunelor intenţii de a marca centenarul Marii Uniri, renunţând la derizoriul „clinchetelor” paharelor de plastic cu tulburel, „tradiţionalele” sarmale sau tot mai prezentele moaşte… contemporane scoase în public. Din nefericire, regretatul plastician şi-a abandonat proiectul, plecând în urmă cu un an într-o lume, poate, mai bună.
Era prezentă în tabăra de pictură întreaga familie a artistului; artişti consacraţi la rândul lor soţia şi fiica Iulia, ea având şi calitatea de organizator. Artişti în devenire, atraşi şi ei de mirajul imaginii, micuţii Paul şi Geta mi-au dăruit câte un portret, studiindu-mă în timpul discuţiilor aprinse şi îndelungi cu tatăl lor. Artist rafinat, dublat de un gânditor de profunzimi nebănuite, mascate printr-un calm aparent şi chiar o doză de modestie, Gheorghe Vrabie era şi un patriot de linia întâi. Era. Apelez, cu tristeţe şi regrete, la imperfectul indicativ al verbului pentru că s-a grăbit să plece în Lumea Drepţilor, deşi mai avea multe de spus, iar familia s-a risipit. Îi sunt recunoscător că mi-a decriptat multe din cele neştiute de mine despre trecutul mai vechi sau cel recent al omului şi al pământului basarab, în vreme ce „savuram” porţia de hrişcă, cereală nelipsită la masa de prânz a taberei de copii, în timpuri austere pentru „sărmana ţară basarabă”… În acelaşi spaţiu, mi-au ieşit în cale confraţii săi Glebus Sainciuc şi Nicolae Didic. Cu Nicolae am împărţit şi camera în care eram găzduiţi. Împrietenindu-ne, mi-am permis chiar o farsă: la întoarcere, după o şedinţă de pictură în „plein air”, înafara taberei, la peisaj, i-am spus că mă molipsise şi pe mine, încât i-am definitivat un tablou neterminat lăsat acasă. A sărit ca ars, s-a înroşit ca un rac, gata să sară la bătaie. Nu era cazul, nu mă apropiasem de operă, doar o admirasem de la distanţa legală. Iar originalul şi pitorescul grafician Glebus Sainciuc m-a învrednicit cu un portret, surprins la minut, dar cu linii ferme şi expresive.
Dr. Mihai Suciu