Democraţia nu poate funcţiona fără legi. Libertarienii cred doar că „piaţa şi viaţa le rezolvă pe toate” şi că Statul sau Contractul social, recte legile scrise, sunt fără rost. Eu nu cred însă că este aşa. Eu cred că doar legile şi sancţiunile impuse pentru nerespectarea lor pot face societăţile să funcţioneze. Indiferent că e vorba de dictaturi sau de democraţii. Atâta doar că în dictaturi legile sunt făcute doar pentru unii, în timp ce în democraţie se prezumă ideea că toţi avem aceleaşi drepturi şi obligaţii în faţa legii. Da, ştiu, aţi mai citit sau m-aţi mai auzit vorbind despre Statul de Drept, acea insituţie care a avut de tras în ultimii ani poate tocmai din pricina acelor politicieni care, aşa cum uită adesea Televiziunea Publică ce rol are în educarea societăţii, au uitat şi ei care le este rolul şi, dând la gioalele acestuia, deci a Statului de Drept, ne-au adus în decembrie anul trecut în pragul colapsului ca societate democratică. Deocamdată se pare că ne-am revenit, însă suntem tot pe marginea prăpastiei. Şi, acum să mă explic, căci avem suficiente elemente locale şi naţionale zilele acestea care ilustrează clar starea în care ne zbatem. Şi, vă mărturisesc, am fost surprins să vorbesc zilele acestea cu oameni care par a nu înţelege esenţa vorbei „unde-i lege, nu-i tocmeală” şi nici ce e cu „dictatura legii”. Dar doar atunci când lucrurile sau, mai bine zis soluţiile, nu li se aplică lor. Astfel, ajungem în punctul în care putem liniştiţi să cităm din fabule, o replică bună venind din vorba „vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Căci altfel cum să înţelegem reacţia unora care nu pot accepta că pentru conflictul de interese dovedit alesul local primeşte doar sancţiune administrativă şi nu i se aplică „legea bunului simţ” care să îl facă să-şi dea demisia. Ei bine, că tot suntem în Săptămâna Patimilor, vă amintiţi voi pe cine alege poporul??? Acolo este legea bunului simţ. Acolo este răspunsul. La Barabas. Tocmai de aceea avem legile din Contractul Social. Pentru că poporul, deşi vin unii şi clamează faptul că „poporul are întotdeauna dreptate”, mai ales atunci când revendică voturile acestuia, poate fi uşor dus de pe o pantă pe alta, manipulat, făcut să strige de durere şi, imediat să geamă de plăcere. Tocmai de aceea s-a ajuns la formula aceasta a conducerii prin reprezentanţi, iar aceştia din urmă să fie capabili să respecte Cărţile fundamentale ale orânduirii sociale. Mai întâi Constituţia şi apoi legile izvorâte din nevoile de organizare socială emise în limitele celei dintâi. Şi, uite aşa, chiar dacă simţim frustrare trebuie să acceptăm că un conflict de interese se sancţionează doar administrativ, iar poporul are dreptul să-şi pună în continuare reprezentantul în fruntea obştii, căci e lege, în timp ce alesului care a instigat la abuz în serviciu îi este interzis temporar accesul în instituţie pentru a da prilej oamenilor legii să clarifice aspectele care altfel ar putea fi greu elucidate în prezenţa continuă lângă „supuşi” a celui suspectat de instigare. Şi, colac peste pupăză, vedem cum, în pregătirea alegerilor prezidenţiale, începe păruiala între candidaţi, urmează probabil chiloţăreala, dar, până atunci, la 35 de ani de la Revoluţie, deşi nu am făcut o lege a lustraţiei şi nici nu am încheiat discuţiile despre „a fost sau nu a fost” sau, mai bine zis despre ce a fost, după zece ani în care Petrov a condus România fără probleme de moralitate sau legalitate, vorbim din nou despre colaborarea cu Securitatea lui ceauşescu sau despre turnători. E clar că, per ansamblu nu ne vindecăm vreodată, căci, pe când se opreşte o hemoragie începe alta. Însă am senzaţia că nu suntem nici măcar capabili să oprim un epistaxis simplu. Iar asta este mult mai grav acum când lumea stă să puşte de atâta bine, iar marile puteri caută să-şi explice demersurile pentru cheltuirea prafului de puşcă prin nevoia unei noi ordini mondiale. Asta în timp ce, de fapt, e vorba pur şi simplu despre bani şi putere. Pentru că, dacă nu aţi trăit, aţi citit sigur că, indiferent dacă am vorbit de războaie sau despre foamete, bogaţii au rămas bogaţi sau au devenit şi mai bogaţi. Iar revoluţiile nu au făcut decât să schimbe clasa conducătoare care, pentru a putea administra bunul, mai mult sau mai puţin comun, a cerut poporului revoluţionar să-i dea legile, iar apoi să-şi vadă de treabă, ştiind că, la un moment dat, poporul va fi cel care va călca pentru o vreme legile în picioare şi-şi va pedepsi conducătorii. Aşa a fost mereu, nu doar astăzi sau ieri. Tocmai de aceea şi vorba care zice „schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor”… De aceea, cu toate riscurile pe care le incumbă votez şi azi, ca şi ieri pentru dictatura legii şi nu pentru legea bunului simţ. Căci simţurile uneori le mai pierdem, aş spune în glumă, ba de la mâncare, ba de la covid, vreme în care legea scrisă rămâne. Depinde însă modul de interpretare a ei. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea