Deşi au trecut aproape 40 de ani de la eveniment, memoria contemporanilor asociază încă data de 26 aprilie 1986 cu accidentul nuclear de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istoria umanităţii. În acea noapte, în jurul orei 1:30, reactorul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl a suferit o explozie, urmată de o gravă contaminare radioactivă ale cărei efecte, asupra mediului şi asupra oamenilor, sunt încă dificil de cuantificat.
Notele oficiale adresate lui Nicolae Ceauşescu de către ambasada U.R.S.S. la Bucureşti în perioada imediat următoare atestă modul în care, încă de la început, autorităţile sovietice au minimalizat consecinţele dezastrului, considerat o simplă avarie datorată erorii umane.
Potrivit datelor oficiale transmise la 1 mai 1986, „în urma măsurătorilor întreprinse în ultimele 24 de ore, emanaţia de substanţe radioactive a scăzut, nivelul radiaţiei în zona accidentului s-a diminuat. Măsurătorile efectuate atestă că nu se produce o reacţie în lanţ de fisiune a combustibilului nuclear, iar reactorul este înăbuşit.” În vederea lichidării urmărilor avariei, URSS considera că dispune de „posibilităţile materiale, ştiinţifice şi tehnice necesare”, neavând nevoie de ajutor din partea altor state. (ANR, SANIC, fond CC al PCR. Relaţii externe. Cronologic, dosar 588/1986)
Câteva luni mai târziu, la 9 august, V. G. Pozdniakov, însărcinatul cu afaceri ad interim al URSS la Bucureşti, înainta preşedintelui R.S.R. o informare cuprinzând concluziile anchetei asupra avariei de la CNE Cernobîl.
Potrivit documentului, explozia survenise ca urmare a încălcării „grosolane” a regulamentului de către o echipă neexperimentată care ar fi trebuit să oprească blocul 4 al centralei pentru reparaţii. Manevrele efectuate au dus la supraîncălzirea bruscă a zonei active a reactorului şi, în final, la explozia acestuia, urmată de un incendiu care a fost stins câteva ore mai târziu. Pentru anihilarea emanaţiilor radioactive, focarul avariei a fost acoperit cu un strat de masă friabilă (5000 de tone de material format din nisip, argilă, plumb, acid boric), astfel încât în jurul datei de 6 mai „emanaţiile radioactive s-au redus până la câteva sute, iar spre sfârşitul lunii – până la câteva zeci de curie/zi.”
Pe o rază de 30 de km în jurul focarului, au fost dezafectate locuinţele şi terenurile agrare, iar persoanele care au suferit arsuri în timpul avariei au primit ajutor medical urgent în instituţii specializate din Moscova şi Kiev, numărul total al celor care şi-au pierdut viaţa în urma arsurilor şi iradierii grave în rândul personalului fiind pe 29 de persoane până la sfârşitul lunii iulie. În paralel, au fost investigate medical câteva sute de mii de persoane aflate în zona accidentului, rezultatele atestând că „nu există persoane care să fi primit doze mari de radiaţii.” (ANR, SANIC, fond CC al PCR. Relaţii externe. Cronologic, dosar 588/1986).
Dincolo de această variată oficială a evenimentelor, urmările accidentului de la Cernobîl afectează încă toate formele de viaţă din zonă, un raport al Forului Cernobîl, publicat în anul 2005, estimând că peste 9.000 de persoane din cele circa 6,6 milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. (https://www.facebook.com/Arhivele.Nationale.ale.Romaniei; foto – tvr.info)
