O îndeletnicire milenară, ajunsă la apogeu la începutul secoului al XX-lea, căzută în desuetudine în crucea aceluiaşi veac pragmatic, tehnicizat „până-n prăsele”. Plutaşii de pe Mureş (ca şi plutaşii de pe Bistriţa) nu au fost ficţiuni, chiar dacă memoria faptelor lor temerare, cantonate în amintiri petrecute în legendă, începe să o „spele” însuşi personajul lor principal, Mureşul. Cercetătorii care s-au aplecat asupra fenomenului au ignorat plutăritul pe Mureşul superior, din aval de Topliţa, „portul” de lansare la apă a plutelor pe Mureş, investigând varii aspecte ale navigaţiei pe Mureşul inferior, de la Alba Iulia spre pusta ungară. Prin abordarea noastră, înlăturăm nedreptatea, cu atât mai mult cu cât configuraţia râului în zona de munte (defileul Topliţa-Ded) a definit un traseu mult mai dificil şi mai solicitant pentru calităţile plutaşului.
Primul meu contact cu termenul „plutaş” l-am avut în satul natal, Voşlobeni, localitate situată la cumpănă de ape, baştina celor două râuri ale ţării, aşezate în legendă, Mureşul şi Oltul. Într-un fel, şi eu am fost plutaş, sau ajutor de plutaş, copil fiind. Numai că, în satul meu, „plutăritul” era conotat cu o semnificaţie aparte. Nici iarna, când muncile agricole luau meritata pauză, gospodarii nu stăteau degeaba. Îşi înhămau boii sau caii, chiar văcuţele, la sanie şi urcau pe munţii împăduriţi, de unde se întorceau cu… plutele. Buştenii de brad (molid; ei nu făceau distincţie între cele două specii de conifere) erau rostogoliţi pe sania mare, bine ferecaţi cu un lanţ cu zalele solide, fixate cu nişte „cuie de plută”, un fel de pitoni din fier în formă de T, care mai pot fi găsite prin unele gospodării. De regulă, capătul mai subţire al buştenilor era târât prin zăpadă. Doar în situaţia în care aveau şi la vârf o circomferinţă mai mare, erau aşezaţi pe o sanie ceva mai mică, ancorată de buşteni tot cu un lanţ fixat cu acele „cuie de plută”, dar ceva mai mici. În prealabil, materialul lemnos era pregătit din timp: copacii doborâţi cu securea şi joagărul, curăţaţi de cepuri şi de scoarţă, corhăniţi, erau „săniaţi” pe versanţii abrupţi. Recuperaţi pe pârâu, adunaţi în stivă pe o moviliţă, de unde erau urcaţi pe sănii, folosind denivelarea, planul înclinat. Ajuns în sat, lemnul avea diverse destinaţii: material de construcţie în gopodăria proprie a „plutaşului”, materie de bază pentru case (cu mici excepţii, casele se confecţionau din lemn), şuri şi alte acareturi, sau vândut la fabricile de cherestea din sat (la un moment dat, trei la număr). Tot în Voşlobeni, a funcţionat timp îndelungat un gater acţionat de apă, devenit piesă de muzeu (transferat la Muzeul din Gheorghieni). Mureşul fiind doar la începutul călătoriei sale de 789 de km. (761 km. pe tereitoriul actual al României, respectiv 23,3 km. cât marchează frontiera româno-ungară), cu un debit nesemnificativ pe cursul superior, nu era capabil să transporte plutele adevărate, cărăuşia pe apă fiind posibilă doar după circa 40 de km., în aval de Topliţa, la intrarea râului în defileu.
Plutăritul propriu-zis s-a născut la incidenţa a trei factori: lemnul, apa şi omul. Existenţa lemnului (pădurea) şi a apei curgătoare cu un debit acceptabil erau precondiţiile meseriei. Cel mai important a fost factorul om. Dar nu orice om putea fi plutaş, presupunând calităţi deosebite, fizice şi psihice: forţă, curaj, agilitate, răbdare, isteţime, spontaneitate în adoptarea soluţiei adecvate la limita pericolului. „ Ca să fii plutaş, trebuie musai să înţelegi apa, altfel nu rezolvi nimic, ea te va duce la vale cum vrea ea şi unde vrea ea, trebuie să o foloseşti cu pricepere ca să te ajute.”(1) Adevărul e că o apă năbădăioasă, învolburată, cu numeroase obstacole vizibile sau ascunse, nu e tocmai uşor să o supui, adusă „la remorca ta”. Nu poţi lupta cu natura, dar e bine să colaborezi cu ea. Dar, mai întâi să o înţelegi. „Trebuia, dom’le, să cunoască cum cunoşti curtea căsî. Începând de la Topliţa şi până la Sânpaul, pe Valea Mureşului, plutaşul care era plutaş trebuia să ştie piatra de care să se ferească. Trebuia să cunoşti apa cum cunoşti şoseaua, tătă piatra-n Mureş, care era periculoasă. „Ei, la Reghin, sunt nişte pietre, trebuie să mă grijesc să mă duc pe la stânga sau pe la dreapta!”. Şi răchita sau gatul, că gatul are mai multe slobozituri de apă. El, dacă-l prindea noaptea, el trebuia să ştie. Că singur te-nvăţai. N-ai fost plutaş bun, ai dat de piatra asta cu pluta, apăi ai ţinut-o minte – «Ei, acolo am păţit-o!» – şi te-ai ferit. Te loveai de-un pericol, se mai întâmpla, se desfăcea pluta, tăt câte-o grindă se făcea. Săreai afară, dacă puteai. Fugeai mai departe şi le prindeai şi le adunai şi făceai pluta la loc”(2), rememorează veteranul Alexandru Cadar din Filea, unul dintre ultimii feciori care au practicat ani buni temerara şi aventuroasa îndeletnicire de plutaş, atât pe Mureşul superior, cât şi pe Bistriţa.
Se pare că, la vremea plutăritului mare, intensiv, Mureşul beneficia de alţi parametri. Avea un debit net superior celui de azi. Unii cercetători susţin că râurile transilvane erau adevărate fluvii. Explicaţia involuţiei: defrişările masive, necontrolate, au influenţat considerabil mersul apei în natură. Or, pădurea avea şi rolul de a atrage ploaia, reglând domeniul. Iernile beneficiau de zăpadă din abundenţă; topită, apa alimenta din primăvara până în vară Mureşul, prin afluenţii râului tutelar. Cursul văii era bine curăţat, iar râul nu era împovărat cu misiunea de gunoier, cum s-a ajuns în zilele noastre, încredinţându-i nebănuite mostre ale civilizaţiei contemporane, de la „gaturile” de peturi din plastic, la ambalaje policrome inscripţionate în engleză, plutind sfidător pe undele Mureşului.
Pericolele nu erau nici puţine, nici de ignorat: ape învolburate, praguri-stânci, vânturi potrivnice, curenţi, frig în zori şi călduri dogorâtoare în crucea zilei. „Mai erau şi pericole. Mai învăţam şi din păţanii. Se mai făceau magazine de lemne.Trei-patru zile nu le puteai desface. Se strângeau într-un loc şi 50-60 de plute odată. Mergeau sute de plute. Sau la poduri. Că sunt poduri cu mai multe căşiţe şi trebuia să ştii pe care să treci. Că nu pe oricare puteai mere cu pluta. Bine, că te băgai dinsus, da dinvale, când să ieşi, poate era o răchită, poate o piatră mare şi nu mai puteai ieşi. Trebuia să ştii drumu’ bun, căsoaia pe unde să treci. Mai erau apoi gaturile. La Iernut, la Tîrgu-Mureş. Ăsta a fost numa’ după război, că l-au stricat. Ăla era ăl mai periculos, la Murăş. Da’nainte, când era plutăritul mare, că noi plutăream numa’ pân’ pe la Reghin, pe la Petelea. De-acolo, erau alţi oameni, care le duceau până la Zam, în jos.”(3) Întâmplări bine fixate în memoria altui „mureşean”-plutaş din Filea, Grigore Bândilă.
Nu au lipsit dramele printre plutaşi; curajoasa îndeletnicire a produs şi victime, infirmităţi sau chiar decese. Nu erau de ignorat sau de subestimat nici tâlharii care atacau plutele – cum se întâmplă acum cu navigatorii pe şosele, TIR-iştii! – iar plutaşii erau nevoiţi să-şi apere inventarul şi chiar viaţa, deveniţi luptători ad-hoc.
Timp de milenii, pluta s-a dovedit cel mai fiabil mijloc de transport şi cel mai puţin costisitor. Prin veacuri, ca un cărăuş conştiincios şi sârguincios, râul Maris, Mureşul de azi, a transportat şi alte produse ale zonei: aur, grâne, sare, vin, chiar animale de talie mai mică, viţei, oi, miei. Până şi o biserică din lemn a luat calea apei, relocată din localitatea Chelmac (Arad) în Tisa (Hunedoara). Bisericuţa cu hramul „Pogorârea Sfântului Spirit” sosea la noua destinaţie într-o zi frumoasă de vară a anului 1788, zi senină, binecuvântată de Dumnezeu. Parcursese 70 de kilometri în susul apei, tractată de 50 de boi înhămaţi pe cele două maluri ale râului.(4) Mureşului i s-au încredinţat şi servicii culturale: a transportat cărţi, tot împotriva curentului. Le aducea din Ungaria şi Austria episcopul Bathyany pentru renumita bibliotecă din Alba Iulia, care avea să-i poarte numele.
- Formula AS, Arhiva, Anul 2012, Nr. 1020, Societate, Plutaşii de pe Mureş.
- Suciu, Mihai, Părinţii noştri, ţăranii, Editura BRĂDUŢ, Colecţia pix, 1995, p. 79.
- Idem, p.81.
- Formula AS, nr.1385, 27.09, 2019-o3.10.2019.
Prof. dr. Mihai Suciu