Citeam o ştire pe pagina de internet a unei televiziuni naţionale. Despre asiaticii veniţi la muncă în ţară şi despre tinerii noştri şi nu numai. Nu mai vor să-şi murdărească mâinile, dar sărbătoresc fără excepţie Ziua Muncii.
Aşa-s, mai nou, românii? Sau aşa au fost dintotdeauna? Parcă spuneau bunii sau străbunii că mergeau unii pe zicala: la plăcinte, înainte, la război, înapoi!… Acum, depinde cum interpretăm zicerea, căci dacă mergem la militarii care făceau dreapta dacă li se striga „Fân” sau stânga dacă li se spunea „Paie”, lucrurile se complică puţin. Însă grătarele sfârâie, indiferent dacă muncesc sau nu. Indiferent că sunt de stânga ori de dreapta. Că sunt români neaoşi, cărora nu le place globalismul şi globalizarea sau că sunt, din contră, cei care văd cerul ca limită.
Şi găsesc binevenită orice zi de nemuncă, mai ales dacă prin asta invocă şi evocă exact ceea ce urăsc mai mult: munca. Pentru că doar la noi poţi auzi că merg unii sau alţii la „scârbiciu” şi vor să li se ridice statuie dacă au uitat la cât li se termină programul şi au plecat acasă cu un minut mai târziu. Asta deşi multe ore au stat şi au jucat „Solitaire” sau au bârfit pe reţelele de socializare sau au încropit în minte planuri cum să ciupească ceva de la angajator… Şi, uite aşa, am ajuns în 2025 să avem peste 100.000 de angajaţi asiatici care să facă muncile pentru care noi nu găsim de cuviinţă „să ne sculăm din pat”.
Iar imaginea creionată mai sus ar trebui să susţină tezele guvernanţilor care atrag atenţia că se prefigurează o criză. Dar românii îi contrazic ori de câte ori au ocazia. De Paşti, de 1 Mai, de 1 Iunie, de Rusalii, de Ziua Naţională, de Crăciu, de Anul Nou, de Ziua Marii Uniri sau de cea a Micilor Uniri.
Căci, chiar dacă nu mai au lei grei, bagă mâna în buzunar şi schimbă o sută de euro. Pentru că pot. Şi pentru că au. Dar le place să se plângă sau să li se plângă şi să li se deplângă soarta. De ce? Nu ştiu sigur. Dar e sigur, e că le place circul. Le place şi spectacolul. Dar le place şi bălăcăreala. Şi plânsul acesta face parte din joc. Nu se murdăresc pe mâini să facă munci fizice, dar se spurcă într-un fel de nu le vine nici lor să creadă dacă le pui în redare vorbele proiectate asupra celor din jur. Fie că sunt prieteni, fie că sunt duşmani. Căci românilor le place să se audă. Şi, adesea, cred că dacă sunt auziţi şi de alţii se pun deasupra lor doar prin simplul fapt că lasă prin trompetă să le iasă tot ceea ce nu este scris în dicţionare.
Şi, recunosc, nu de puţine ori mi-a trecut prin minte ideea de a întocmi un Dicţionar al Poporului, aşa să nu zic doar al înjurăturilor din limba română, ceva care să te facă să te ruşinezi când citeşti, însă mi-am dat seama că, deşi stăm prost ca naţie la capitolul lectură, un asemenea proiect ar putea fi devorat de analfabeţii funcţionali pregătiţi an de an de societatea românească, iar acest aspect m-a făcut să mă potolesc. Asta deşi efectul ar putea fi exact cel scontat, respectiv ruşinarea şi trezirea. Însă riscul ca asta să nu se întâmple este prea mare. Şi am renunţat.
Pentru că nu pot fi parte la procesul de îndobitocire a neamului, proces în care unii investesc an de an, după ce de 35 de ani diversele pariuri ale conducătorilor noştri s-au năruit precum hardughiile îmburdate în şanţuri. Aşa s-a dus „pariul cu agricultura”, s-a dus şi „România educată”, cum s-au dus şi altele rămânând să credem că noi avem totul scris în ADN, dar nu reuşim să scoatem din acidul dezoxiribonucleic decât picătura de plăcere care să ne gâdile parşiv creierele adesea inundate de mizele mărunte ale unei existenţe bazată exclusiv pe efectul pe care mâncarea acumulată în stomac îl are asupra organismului, acela al unei somnolenţe perpetue, în timpul căreia adesea nu mai reuşim să discernem între vis şi realitate. Este un fel de drog pe care am putea să-l eliminăm din propria viaţă, însă pentru asta, mai întâi, ar trebui să-i găsim sensul sau să dăm sens vieţii noastre.
Cred însă că este prea greu de înţeles astăzi, când promisiuni dintre cele mai extravagante stau atârnate pe garduri, când ideea de egalitate e mai importantă decât cea de concurenţă şi ierarhizare a minţilor şi nu a averilor dobândite mai mult sau mai puţin cinstit. La fel cum este greu de înţeles cum am ajuns să trecem de la vorba aceea jignitoare „trei cu mapa, doi su sapa” la situaţia de astăzi când sunt toţi cu mapa, fără a şti adesea să citească ceea ce scrie în ea… Şi, uite aşa, lingviştii noştri nu pot decât să constate că limba română este într-o continuă schimbare, greşelile de ieri fiind astăzi validate drept lucruri corecte, „barbarismele” de ieri fiind astăzi considerate cuvinte neaoşe româneşti.
Aşa urmând probabil să se ştie şi despre români că am ajuns să ne angajăm asiatici pentru a face muncile pe care le considerăm prea murdare, însă de la nivelul diplomelor noastre sărbătorim Ziua Muncii cu mici şi bere. Unii în România, alţii prin străinătăţuri, căci ţara ce o avem nu mai reuşim să o facem atractivă pentru noi, ci doar pentru cei care se bucură să vadă cum e în „Estul Sălbatic”. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea