Plutaș pe Mureș este o expresie care ne amintește de o meserie tradițională românească, odinioară esențială pentru transportul pe apă, azi aproape uitată.
Plutaș pe Mureș – tradiții pierdute ale transportului fluvial
Plutăritul şi cărăuşia pe apă cu alte ambarcaţiuni au constituit un veritabil motor al economiei încă de pe vremea dacilor, neignorat nici de romani. Râul era brăzdat de o impresionantă flotă, alcătuită din luntre, corăbii şi plute. S-a ajuns la un moment dat la identificarea plutaşului cu locuitorul riveran: multă vreme, plutaş era sinonim cu mureşean, numele generic actual al locuitorilor judeţului Mureş.
Este semnalată întemeierea şi existenţa unui „Colegium Nautarum” la Alba Iulia, un fel de breaslă a plutaşilor, fapt atestat de o inscripţie în piatră. Navele cu sare (sarea ajungea în Panonia şi Dalmaţia, fiind folosită atât pentru animale, cât şi de om, cu valoare de condiment sau pentru conservarea cărnii şi a altor alimente) erau supranumite „carul dracului”.1
Referitor la transportul lemnului pe apă, acesta se practica sub două forme: sălbatic (lemnul aluneca liber pe apă) sau dirijat. Cercetătorii fenomenului departajează şi plutăritul de munte de cel de şes. Evident, prima variantă era mult mai solicitantă şi mai riscantă. Pe teritoriul României, „nava-amiral” a plutăritului a fost Bistriţa. Colectaţi de pe versanţii munţilor din preajma râului moldav, pe care îşi începeau călătoria, deversaţi apoi în apele Siretului, buştenii ajungeau la Galaţi, Nu era staţia finală. Din portul dunărean, lemnul carpatin îşi continua drumul pe apă până la Marea Neagră. Din portul Constanţa, erau transportaţi cu vaporul spre cele mai nebănuite destinaţii.
Astfel, molidul carpatin a ajuns la construirea Canalului Suez, dar şi a Canalului Panama din îndepprtata Americă. De regulă, şi catargele corăbiilor erau confecţionate din brazi având aceeaşi origine. Este probabil că molidul de rezonanţă de pe Valea Gurghiului a ajuns şi materie primă pentru celebrele viori Stradivarius, confecţionate de iscusitul lutier din Cremona. Istoricul Ioan Ranca afirmă că înseşi catargele din molid erau „vânate” de făuritorii de viori.2
Ca grad de dificultate şi de solicitare a calităţilor plutaşului, pe primul loc se situa plutăritul pe Bistriţa. Plutele bistriţenilor erau mai mari: o plută asambla 25-30 de metri cubi. Când s-a inventat şpranga de oţel, folosită atât la alcătuirea, cât şi la manevrarea plutelor, a crescut şi volumul masei lemnoase ce compunea o plută, ajungând la 300-350 m.c.. A crescut şi pericolul unor erori de manevrare a plutei şi a şprăngii, provocând accidente grave. Traseul bistriţean al plutelor însuma 150 km., străbătut în două zile. Mai lungă era calea de întoarcere acasă a plutaşului, care dura o săptămână, chiar dacă o lua pe scurtătură, pe „drumuri ale plutaşilor”.
Escalada creste de munte, împovărat cu uneltele din recuzită: toporul, sfrederul, ţapina sau ţuicanul, şpranga, cărate cu spatele.3 Cum tentaţiile nu lipseau pe calea de întoarcere, plutaşii îşi mai înşelau osteneala cu un ţoi de alcool prin cârciumile aflate la margine de drum. În misiunea pe apă, nu-şi îngăduiau asemenea gesturi. Alcoolismul era incompatibil cu meseria de plutaş, sporind nu numai curajul, ci şi pericolul. Recuperau la întoarcere.
Au fost situaţii în care ajungeau acasă cu punga goală, deşi bine adăpostită în chimirul lat de 15 cm., cu pereţi dubli, spre a evita contactul cu apa, în care îşi păstrau actele personale de identificare, actele plutei, iasca şi amnarul. O vorbă ironică rezuma, metaforic şi o asemenea situaţie: banii făcuţi pe apă, se duceau tot pe apă, pe „apa Sâmbetei”!
Mureşenii preferau horinca, iar plutaşii moldoveni, care străbăteau zone viticole din preajma Siretului, consumau vinuri.
Plutaşul de pe Bistriţa îşi încheia misiunea aventuroasă şi triumfală, lăsat definitiv la vatră în anul 1969, când râul moldav era supus reconversiei profesionale. I se încredinţa o altă misiune, obligat să producă lumină. Chiar dacă buşteni răzleţi mai pluteau pe undele Lacului Bicaz, marele baraj nu-l mai puteau surmonta. Nava-amiral a plutăritului românesc era trasă pe dreapta, acosta la mal. Cântecul plutaşului de pe Bistriţa ajungea la acordul final.
Dispărea opera, înghiţită de istorie, dar rămânea opereta: „Plutaşii de pe Bistriţa”, operetă în 3 acte de Filaretr Barbu (premiera în anul 1955). Şi Mureşului i se prevestea aceeaşi soartă, chiar dacă nu s-a supus încă. Hidrocentrala de la Răstoliţa, nedefinitivată, se află în conservare, fără garanţia că va ieşi la liman. Mureşul s-a dovedit mai generos cu plutaşii săi. Deşi călătoriei sării pe apă i se punea capăt pe la 1868, odată cu construcţia căii ferate Alba Iulia-Arad, plutăritul propriu-zis avea să mai fie tolerat aproape două veacuri, ultimii buşteni fiind încredinţaţi râului în 1960.4
Consemnat încă de pe vremea dacilor, transportul pe străvechiul Maris a fost practicat intens de cuceritorii romani ai Daciei. Apulum devenea cel mai important port fluvial civil al Daciei Romane. Convoaie de cinci până la 10 plute brăzdau apele râului, transportând spre capitala imperiului şi alte destinaţii vestice lemnul, sarea şi aurul.
Cărăuşia pe apă nu era costisitoare, iar marfa se găsea din belşug în teritoriile cucerite de „stăpânii lumii”, neîntreruptă nici sub alte stăpâniri ulterioare romanilor, dar la fel de ahtiate după bogăţiile acestui pământ românesc. Miezul de veac XIX se pare că ar fi fost perioada de maximă înflorire a plutăritului pe Mureş. Un trafic intens, cu zeci de mii de ambarcaţiuni defineau râul transilvan drept o veritabilă autostradă… fără pulbere.
Liber asumată, temerara îndeletnicire presupunea surmontarea numeroaselor dificultăţi şi privaţiuni. Până şi nişte articole vestimentare subsumate echipamentului de protecţie – cizmele de cauciuc, pelerina ş.a. – le-au intrat în dotare abia pe la mijlocul veacului trecut, pe la 1944. Decalajul, desincronizarea faţă de lumea bună, a continuat.5 Plutaşul român se alimenta în timpul navigării pe apă cu hrană rece, slănină, brânză, ceapă şi ceva afumătură, îndesate în traista atârnată într-un par vertical fixat pe unul dintre buştenii ce alcătuiau pluta, în vreme ce omologii lor austrieci deţineau lăzi cu pereţi metalici şi orificii de aerisire şi răcire.
Îşi instalau pe plută şi sobiţe pentru prepararea hranei. Aveau şi un fel de cabină pentru a-i feri de intemperii – ploaie, vânt. Condiţie obligatorie pentru toţi: să ştie înota. (foto – InBucovina.ro)
1.Ţimonea, Dorin, Plutăritul pe Mureş: drumul sării de la Apulum spre pusta ungară, (în) ADEVĂRUL, 30 iulie, 2013.
2.Constantin Cojocaru-Ţuiac, Nostalgia plutelor, (în) Revista de Lingvistică şi Cercetare Română, nr. 1, 27 MĂRŢIŞOR, 2014.
3.În 1944, în plin război, geemanii militarizau plutăritul pe Bistriţa, nevoia de lemn fiind acută. Întrucât plutaşii în putere luptau la Stalingrad, mobilizaţi alături de nemţi, au fost recuperaţi foştii plutaşi bătrâni şi neputiincioşi, dimpreună cu tineri nepricepuţi în plutărit. Plutele erau însoţite de unul au mai mulţi ostaşi germani. La sosire, îi aştepta o maşină; în câteva ore, plutaşii de ocazie ajungeau acasă sau la locul de preluare a unei noi plute.
4.O monografie bine documentată consacră navigaţiei pe Mureş în aval de Alba Iulia cercetătorii Viorica Suciu şi Gheorghe Anghel: MĂRTURII ALE PRACTICĂRII PLUTĂRITULUI ÎN TRANSILVANIA DIN ANTICHITATE, EVUL MEDIU ŞI PERIOADA MODERNĂ; ROLUL ORAŞULUI ALBA IULIA ÎN ISTORIA PLUTĂRITULUI, 2008, publicată sub egida Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia.
5.Un fel de „Sindrom Dinicu Golescu”, desincronizare detectată şi semnalată de boierul valah în călătoriile sale prin lume, străbătând mai multe ţări eurpene, în cartea sa Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826, publicată la Pesta în anul 1826.
Prof. dr. Mihai Suciu
Vezi și: O îndeletnicire uitată: plutaș pe Mureș (I) – începutul poveștii despre această tradiție românească de transport pe apă.
Sursă suplimentară: Muzeul Țăranului Român oferă informații despre ocupații vechi și meșteșuguri tradiționale.
Povestea fiecărui plutaș pe Mureș este, de fapt, o poveste despre supraviețuire, adaptare și ingeniozitate.
Din păcate, ocupația de plutaș pe Mureș este aproape uitată, deși a contribuit decisiv la dezvoltarea regiunii.
Aventura unui plutaș pe Mureș nu era lipsită de riscuri: curenți puternici, plute instabile și vreme imprevizibilă.
Plutaș pe Mureș era o meserie transmisă din generație în generație, în care curajul și priceperea pe apă erau esențiale.
A fi plutaș pe Mureș însemna să navighezi între pericole, dar și să fii parte din economia tradițională a zonei.
Istoria meseriei de plutaș pe Mureș ne arată cum transportul fluvial era odinioară vital pentru schimburile comerciale.
Azi, figura de plutaș pe Mureș rămâne un simbol al unei epoci în care omul și natura colaborau în mod armonios.
A fi plutaș pe Mureș nu era doar o meserie, ci un mod de viață. În trecut, fiecare plutaș pe Mureș cunoștea perfect curenții, adâncimile și pericolele râului. Transportul de lemn pe apă era esențial pentru economie, iar îndemânarea unui plutaș pe Mureș putea face diferența între succes și pierderi mari. Astăzi, puțini își mai amintesc de acești oameni care, zi de zi, coborau plutele pe râu, scriind tăcut o filă din istoria nevăzută a regiunii.