Un aspect mai puţin investigat de exegeţi este modul de procurare a materiei prime pentru alcătuirea plutei: lemnul de brad (molid). De regulă, ţăranul plutaş muntean din aşezările riverane Mureşului era şi proprietar de pădure. Suprafeţele lor, nu tocmai extinse, erau incapabile să furnizeze cantităţile necesare. Mai cumpărau de la alţii, consăteni sau din alte aşezări apropiate de pe Mureş, însă banii erau puţini, posibilităţile de aprovizionare restrânse. Unii nu excludeau nici procurarea lemnului pe căi nu tocmai oneste, ilegale. Folclorul nu-i uită (chiar dacă îi mai iartă „Hoţul neprins e negustor cinstit!”), chiar neprinşi asupra faptei, în flagrant delict. Cântecul aminteşte şi de unii care vindeau de mai multe ori o plută: „Mureşan cu ţundra sură/Ziua bea şi noaptea fură”! ( mureşan fiind numele îndeletnicirii!). Să fie amintirile râului răutăcios, sau chiar amestecau unii plutăritul cu haiducia?! Tranşează, onest, acelaşi interlocutor, Grigore Bândilă: „Ba se mai întâmplau şi dintr-astea! Erau, dom’le, fabrici, firme, jidani – c-atunci jidanii erau mai mulţi – cu câte două sute de plute legate laolaltă. Mereai cu straiţa-n mână de-acasă, care erai şmecher te duceai noaptea, dezlegai frumos pluta din legătoare, nici nu mai trăgeai de cârmă s-o conduci. Numa te mai slobozeai şi-n apă pân’ o descăţai, să nu s-audă, că doar erau paznici ş-acolo. I-ai dat drumu’; când ai trecut la cot, de te-ai dus trei-patru kilometri, la un berc, unde ştiai că nu s-aude nimic, acolo, o prindeai ş-o desfăceai. Întorceai lemnele, că doar erau cu feşteală pe ele, însemnate. Le schimbai farba, şi dus erai…”.1
Îi mulţumesc profesiei mele de gazetar – încă vie şi chiar utilă! – de a-mi fi scos în bătaia microfonului asemenea români temerari, nu fără simţul umorului, care îşi asumau o meserie încolţită de primejdii şi riscuri, dar care le asigura o pâine. Udată, adesea, cu apă; nu o dată, cu lacrimi. Apă dulce, pâine amară. Nu au scăpat nici abordărilor ironice: „Dus cu pluta”. Deşi atribuită unei persoane cu minţile rătăcite, sintagma consacră o îndeletnicire atipică, în teritoriul îndrăznelii şi al riscului, neasumată de omul de rând.
Interlocutorii mei, întrunind calitatea de referent în prezenta comunicare, filenii Alexandru Cadar şi Grigore Bândilă, sunt doi dintre mureşenii care şi-au încredinţat tinereţea Mureşului, în fecund parteneriat. Consider că nu este lipsită de interes alăturarea interviului integral, înregistrat în 1980, cu certe calităţi de document peste timp.
- Suciu, Mihai, Părinţii noştri, ţăranii, Editura BRĂDUŢ, Colecţia pix, 1995, p. 82.
Apă dulce, pâine amară
Plutaşi pe Mureş
Mâna tremură vizibil. Şi nu de emoţie. La 80 de ani vechime pe Terra, emoţiile nu prea mai au drept de apel. Sau, cine ştie?… Auzul s-a mai păinjenit, dar lumina ochilor e încă vie, netulbure. În colţul buzelor – ţigara fumegândă, foc neostenit, foc continuu! Atât să mai fi rămas din falnicul fecior de odinioară?!
Ba nu! Şi amintirile!
„Am plecat cu plutele asupra la sărbători, nişte Rusalii. Ş-o dat nişte ploi, ş-o ieşit apa. O fost o apă mare, de nu mai vedeai din Sânpaul în jos numa’ apă. Şi pe râturi, tăt apă, apă şi apă! Ne-am slobozit cu ele pe gat; când ne-am slobozit, o venit odată un val de apă, aşa le-o pus: în dungă. Atuncea io, m-am ţinut io, c-aveam o ţapină-mplântată, m-am ţinut, da’ m-o luat apa. Când o dat în faţă, m-o prăvălit. Ş-am rămas înapoia plutei, ca la zece metri. Indrei ăsta, care-i bolnav acuma, tovarăşul meu, când o văzut că ce-i, mai iute, o zmâncit cârma aia, cormanu ăla care conducea pluta, şi l-o aruncat înapoi la mine, de-am ajuns de-am pus mâna pe lemn, c-apoi pe lemn nu te mai puteai îneca. Ş-apoi am prins de el ş-am ieşit afară. Ş-am scăpat.
Apoi, de câte ori, şi pe la Tîrgu-Mureş, mi s-o-ntâmplat de ne-o luat apa de pe ele, da’ aicea nu era aşa pericol, nu era apa aşa mare. Da atuncea, o fost apa nemaipomenită, no, era numa, cum să spun, purculeţi de fân pe Mureş, nici nu puteai să tragi cârma…”
Întâmplări cu iz de poveste. Întâmplări cu plutaşi şi haiduci, cu oameni cinstiţi şi tâlhari, scriu, în despletit de valuri, istoria vie a acestui „drum fără pulbere”, Mureşul. Dar până vom învăţa să desluşim spusa valului şi însemnul pietrei, mai apelăm la martorii care i-au încropit şi trăit povestea. Pe tremurat de ţiteră, un glas tremurat şi el alătură un îndemn-rugă, ca o incantaţie: „Creşti, pădure, şi te-ndeasă/Numa’ loc de-o casă-mi lasă…” parcă spre a da culoare şi relief vorbelor fileanului Alexandru Cadar, unul dintre ultimii feciori lăsaţi la vatră din aventuroasa meserie de plutaş. Plutaş pe Mureş…
-De la 17 ani am început plutăritul pe Murăş. Asta a fost prin anii ’918-’19 (apoi, prin ’40, prin ’39, am plutărit de la Broşteni, de la Borca, la Piatra, pe Bistriţa, după ce aici o-ncetat). Ca hatăş, mergeam ca hatăş. Lucra hatăşu’ de trei ori mai mult ca fruntaşu’. Şi primea numa’ a treia parte, ha, ha!
-Învăţa meserie…
-Apoi, făcea de cârmuia bietu hatăş până-l durea capu’! Frntaşu’ numa’ făcea cu mâna: dă la dreapta, dă la stânga, dă-nainte!
-Ştiinţă mai mare tot cel din faţă, fruntaşul, avea.
-Apoi, sigur, sigur, a lui era răspunderea.
-Şi când ajungea un hatăş fruntaş, de era să ajungă?
-La doi ani. Dacă era băiat bun, la doi ani era complet fruntaş.
-Aţi fost băiat bun?
-Păi, cam bun…
-Ce trebuia să ştie un plutaş bun?
-Trebuia, dom’le, să cunoască cum cunoşti curtea căsî. Începând de la Topliţa şi până la Sânpaul, pe Valea Mureşului, plutaşul care era plutaş trebuia să ştie piatra de care să se ferească. Trebuia să cunoşti apa cum cunoşti şoseaua, tătă piatra-n Mureş, care era periculoasă. „Ei, la Reghin, sunt nişte pietre, trebuie să mă grijesc să mă duc pe la stânga sau pe la dreapta!”. Şi răchita sau gatul, că gatul are mai multe slobozituri de apă. El, dacă-l prindea noaptea, el trebuia să ştie. Că singur te-nvăţai. N-ai fost plutaş bun, ai dat de piatra asta cu pluta, apăi ai ţinut-o minte – „Ei, acolo am păţit-o!” – şi te-ai ferit. Te loveai de-un pericol, se mai întâmpla, se desfăcea pluta, tăt câte-o grindă se făcea. Săreai afară, dacă puteai. Fugeai mai departe şi le prindeai şi le adunai şi făceai pluta la loc.
-Făceaţi şi-aşa, o recunoaştere pe jos, fără plută?
-Nu, numa’ cu pluta. Că singur te-nvăţai. Porneam în convoaie, de la cinci la zece plute. Ăştia eram în legătură, tovarăşi. Într-una, până ce-ngheţa Murăşul.
-Şi-atunci, într-un an, într-u sezon, cam câte drumuri făceaţi?
-D’apoi, la tăt cazu’, făceai la 40, până la 50 de drumuri.
-Aţi plutărit vreo 35-40 de ani. Aţi socotit numărul kilometrilor străbătuţi pe apă?
-Hăă! Apoi de unde s-o socotesc? N-am avut vreme. Că altădată, cum zâc, când pluteam, atunci mergeam numa până la Reghin. Apoi, când am început căulitul, mergeam până pe la Războieni ajungeam. Cumpăram lemnul de-aici din sus, de la proprietari. C-aveau în proprietate pădurea oamenii. Noi le cumpăram cu un preţ şi le vindeam în jos pentru construcţii. Le mai dam şi bucate, că ăia-nsus, la munte, nu aveau bucate. Le mai aduceam cucuruz, grâu, le dam şi ei ne da-n schimb lemne.
-Vă înapoiaţi cu căruţa, pe uscat, nu tot pe apă.
-Nu, cu trenu’, de când am apucat io.
-Femeia nu v-aţi luat-o pe plută, ca hatăş, se-nţelege!
-Nu, da’ umblau şi femei cu pluta.
-Şi fruntaş, ori numai hatăş?
–Unde s-o pui fruntaş, să te nenorocească cu plută cu tăt?! Apoi, mai agăţa la un berc, când ajungea. Mai mergeau femeile la Reghin, la oraş, nu o dată, la târg. Se ţinea târgu’ joia, nu se-ndurau să deie bani la tren. Cu pluta n-o costa nimica. Plus distracţia. Odată, Dănilă a Marişchii a urcat şi-un viţel pe plută şi dă-i drumul cu el până la Reghin.
-Nu l-aţi înecat.
-Nu!
-Nici femeile.
-Nici pe ele, Doamne fereşte!
-Nici care voiau să scape de dânsele, „duse cu pluta”?
-De-alea nu luam pe plută…
-Aţi pus cruce plutăritului pe valea Bistriţei, departe de Mureş, de casă.
-Nu cunoşteam apa bine, mersul apei. Când porneam, apoi ne da de-acolo, la fiecare plută, ne da de-acolo un conducător. Numa’ o dată. O singură dată, care era plutaş bun. Apoi, dac-ai prins-o-n cap, ai prins-o; dacă nu, te-ai nenorocit. Curgea mai repede. Aici, o plută nu ducea mai mult de 20 m.c.; acolo, câte 120 într-o plută.
-V-aţi descurcat şi acolo.
-Vai, ne-am descurcat foarte bine şi-acolo. Destul de bine.
Plutaşi mai buni din Filea? Ăia tăţi îs morţi. Bândilă Zenov.
-Chiar dacă modestia, te opreşte, bade Grigore Bândilă, să-ţi înscrii numele şi fapta în capul listei, ştiu, am aflat că ai fost printre cei mai buni. Şi mai ştiu că plutăritul nu era chiar joc de copii.
-Mai erau şi pericole. Mai învăţam şi din păţanii. Se mai făceau magazine de lemne.Trei-patru zile nu le puteai desface. Se strângeau într-un loc şi 50-60 de plute odată. Mergeau sute de plute. Sau la poduri. Că sunt poduri cu mai multe căşiţe şi trebuia să ştii pe care să treci. Că nu pe oricare puteai mere cu pluta. Bine, că te băgai dinsus, da dinvale, când să ieşi, poate era o răchită, poate o piatră mare şi nu mai puteai ieşi. Trebuia să ştii drumu’ bun, căsoaia pe unde să treci. Mai erau apoi gaturile. La Iernut, la Tîrgu-Mureş. Ăsta a fost numa’ după război, că l-au stricat. Ăla era ăl mai periculos, la Murăş. Da’nainte, când era plutăritul mare, că noi plutăream numa’ pân’ pe la Reghin, pe la Petelea. De-acolo, erau alţi oameni, care le duceau până la Zam, în jos.
-Cărora le era mai greu?
-Ăstora de-aici. Era apa mai periculoasă. De la Reghin în jos, puneau câte două, câte trei plute laolaltă. Făr’ puneau pe ele ladă cu mâncare, cu pâne, apă, că nu mai puteai bea apă de la Reghin în jos din Murăş.
-Filenii cum vă descurcaţi cu mâncarea?
-Mâncare ne luam în straiţă.
-Nu se uda?
-Se mai şi uda câteodată. D’apăi ce să-i faci, n-aveai ce face. Puneai la mijlocul plutei o crăcană, aşa, o cracă de lemn, o-mplântai ş-aşa cam la un metru agăţai straiţa.
-Mai dădeaţi şi cu undiţa?
-Câteodată, da. Venea câte-un val, de credeai că te îneacă.
-Înota ştiaţi.
-Da, cum să nu. Eu, da, da’ nu toţi.
-S-a întâmplat să se înece plutaş?
-Nu o dată!
-Cântecul aminteşte şi de unii care vindeau de mai multe ori o plută. „Mureşan cu ţundra sură/Ziua bea şi noaptea fură”! Să fie amintirile râului răutăcios, sau chiar amestecau unii plutăritul cu haiducia?!
-Ba se mai întâmplau şi dintr-astea! Erau, dom’le, fabrici, firme, jidani – c-atunci jidanii erau mai mulţi – cu câte două sute de plute legate laolaltă. Mereai cu straiţa-n mână de-acasă, care erai şmecher te duceai noaptea, dezlegai frumos pluta din legătoare, nici nu mai trăgeai de cârmă s-o conduci. Numa te mai slobozeai şi-n apă pân’ o descăţai, să nu s-audă, că doar erau paznici ş-acolo. I-ai dat drumu’; când ai trecut la cot, de te-ai dus trei-patru kilometri, la un berc, unde ştiai că nu s-aude nimic, acolo, o prindeai ş-o desfăceai. Întorceai lemnele, că doar erau cu feşteală pe ele, însemnate. Le schimbai farba, şi dus erai…
…. Întâmplări cu plutaşi şi lotri, cantonate încă în teritoriul viu al trăirii nemijlocite. Le va mai depăna un răstimp martorul şi „personajul” lor central, Mureşul. Atunci când amintirea le va fi de mult stinsă în minţi omeneşti, povestea o va mai şti şi murmura doar el, râul bun şi rău, prieten şi viclean, „drum fără pulbere”, care le-a măcinat anii tineri, istovindu-le braţul vânjos. Dar îndeletnicirea apusă le dădea o pâine, udată, adesea, cu apă. Nu o dată, cu lacrimi. Pâine amară, cu cântec: „Mureş, Mureş apă dulce” …
(Sfârşit)
Mihai suciu