După părerea mea, coada este un simbol al anilor ’80, o imagine de neuitat din vremea comunismului. Părinţii îmi povesteau că în anii ’70 găseau destul de multe produse în magazine şi restaurante, ca într-o altă lume. Însă, realitatea anilor ’80 era complet diferită. Începuse o perioadă dificilă, iar coada la magazin devenise o activitate de zi cu zi. Toate se schimbaseră de când Nea Nicu încerca să fie independent şi să plătească datoriile ţării.
După acea decizie, magazinele s-au golit rapid, pentru că toate produsele au fost trimise la export. Vitrinele au rămas goale, iar la raft nu mai rămânea nimic. „Mi-amintesc vitrinele aproape goale ale magazinelor alimentare şi singurul produs vizibil era cutia cu creveţi vietnamezi, mereu acolo, dar rar pentru noi. Chiar şi bancurile circulau despre situaţie, arătând cât de rău era: «Ali Mentara», numele celui mai sărac arab, a devenit un banc în comunitate”, povesteşte Doina, 70 de ani.
Mâncarea nu ajungea în vitrine, ci apărea brusc şi se termina rapid. În faţa magazinelor, oamenii se formau în cozi lungi, pentru a prinde câte un produs. Magazinele erau închise până se scotea „produsul zilei”, pentru a limita agitaţia şi certurile. Numai după ce se vindea, oamenii aveau un singur gând: „Oare mai prindem?” Rareori chiar reuşeai să iei ce voiai, pentru că vânzătorii păstrau pentru prietenii lor.
„Mama folosea o metodă specială ca să obţină ceva: vorbea ungureşte. În cartierul nostru, majoritatea măcelarilor şi vânzătorilor erau maghiari şi ea folosea această şmecherie. În felul acesta, reuşea să obţină o bucată mai bună de carne sau câte o brânză mai gustoasă.
Când eram mici, afară, pe stradă, noi mergeam mereu la coadă. Nu mergeam la magazin, ci fix la coadă. Odată, în poveştile mamei, auzeam cum cerea cineva «hai la coadă», şi eu din reflex urlam, plângând: «Tţie, să stai la coadă! Cum vezi o coadă, te pui şi tu!» Oamenii râdeau, dar pentru mine era ceva foarte serios”, spune Mihai, 50 de ani.
Bătrânii erau stăpânii cozilor, el fiind cei care ştiau exact când se dădea anumite alimente. Se trezeau de dimineaţă, erau cu plasa pregătită, şi stăteau ore întregi la coadă pentru a prinde ceva. „La bloc, bunica ne salva mereu: aducea scăunelul şi stătea în locul nostru până ieşeau părinţii de la serviciu. Apoi, când am crescut, şi noi am întrat în coadă, ca toţi ceilalţi”, îşi aduce aminte Alexandru.
Cea mai amuzantă coadă era pentru lapte. Bătrânii nu puteau sta ore întregi, aşa că îşi lăsau plasele cu sticle. La un moment dat, veneau oamenii şi le schimbau, ascunzându-se printre plase. Doamne, câte poveşti am auzit despre aceste cozile şi oamenii care le făceau.
Probabil cel mai celebru banc despre coadă era următorul:
„Un cetăţean vede o coadă în faţa unui magazin şi se apropie de primul din coadă:
-Ce se dă?
-Nimic.
-Cum nimic? Dar toată lumea asta de ce stă aici?
-Nu ştiu, dom’le. Eu mergeam pe stradă şi am leşinat aici. Când m-am trezit toată lumea asta era în spatele meu.
-Şi de ce nu pleci acasă, dacă nu se dă nimic?
-Eşti nebun? Acum, când sunt primul?”
„Au băgat marfă la Gostat” asta era cea mai tare veste care circula cu viteza luminii printre blocuri. Nu sună prea poetic, dar când o auzeam ne activam cu mic, cu mare şi o tuleam la coadă. Am rămas cu amintirea gustului de iaurt la borcan, de parcă l-am mâncat ieri…..de fapt, e gustul copilăriei de mult apusă.
Sanda Vițelar